Povesteşte teologul Danion Vasile, în cartea „Mângâiere pentru bolnavi", Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, că o femeie din Cluj, foarte bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia operată de urgenţă. Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze. Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un necunoscut, care i-a spus:
- Du-te acum la spital şi operează femeia aceea, că altfel moare!
- Dar dumneata cine eşti? a întrebat doctorul.
- Eu sunt cutare.
În clipa aceea, doctorul s-a sculat din somn, a plecat la spital şi a operat femeia bolnavă, iar aceasta a scăpat cu bine. După câteva zile, doctorul a întrebat pe bolnavă:
- Cunoşti pe cutare?
- Nu, domnule doctor, nu cunosc.
Dar peste un timp, femeia vindecată s-a dus la cimitir, ca de obicei, la mormântul rudelor sale. La urmă, aprinse o lumânare şi la un mormânt de alături. Când se uită atent, observă că numele de pe cruce era identic cu al celui ce se arătase doctorului.
Ce se întâmplase? Femeia obişnuia să aprindă mereu câte o lumânare la mormintele învecinate celor ale rudelor sale, căci îşi zicea: „Să aprind o lumânare şi la sufletul acesta. Cine ştie dacă are cineva grijă de el!". Deci, iată că şi cei adormiţi se pot arăta recunoscători faţă de binefăcători!
