Cutremurul din 1989 din America a ucis mai mult de 30.000 de oameni, în mai puţin de 4 minute. În panica ce cuprinsese pe toată lumea, un tată s-a repezit spre şcoala fiului său. Ajuns acolo, a găsit clădirea complet năruită. Şi cum stătea şi se uita la grămada de moloz, şi-a amintit de promisiunea pe care i-a făcut fiului său: „Indiferent ce s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă tine". Ochii i s-au umplut de lacrimi şi deşi nu mai avea ce face, pur şi simplu nu-şi putea lua gândul de la promisiunea făcută. Şi-a adus aminte că sala în care învăţa fiul său era în colţul din spate, dreapta, al clădirii. A mers acolo, şi a început să de-a molozul la o parte. Imediat au început să se arate şi alţi părinţi, bătându-se cu pumnii în piept şi jelind: „Fiul meu! Fiica mea!" Au încercat să îl smulgă de pe grămada de moloz spunându-i că era prea târziu: copiii muriseră, nu m-ai puteau face nimic. „Du-te acasă!" Chiar şi un poliţist şi un pompier au încercat să îl facă să plece acasă. Dar el, le spunea: „Aveţi de gând sau nu să mă ajutaţi?" Nu i-au dat niciun răspuns, iar el a continuat să sape după fiul său. Trebuia să se convingă că fiul lui chiar murise. Au trecut 8 ore, 12 ore, 21 de ore, 36 de ore. În ceasul al 38-lea, dând la o parte ultimul bolovan, a auzit glasul fiului lui. „Armand!", şi-a chemat tatăl fiul pe nume, şi glasul s-a auzit întrebând: „Tati?" „Da, eu sunt tata!" Şi apoi, s-au auzit aceste cuvinte fără preţ: „Tati, le-am spus celorlalţi copii să nu se-ngrijoreze, pentru că, dacă tu eşti în viaţă, atunci sigur ai să vii să mă salvezi pe mine, şi dacă mă salvezi pe mine, atunci şi ei sunt salvaţi. Aşa mi-ai promis, tăticule, că vei fi lângă mine, indiferent ce s-ar întâmpla!"
