Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977 (Din „Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca", editura Agaton, 2005), Părintele Arsenie a spus o istorioară: „Un sfânt avea un ucenic pe care-l ţinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în altă parte, pentru nişte probleme. Ucenicul, rămânând singur, s-a gândit să meargă la o mănăstire, ca să vadă cum trăiesc călugării. Ajungând acolo, i-a plăcut nespus de mult, fiindcă se cântau cântece de slavă lui Dumnezeu. După ce se întoarce înapoi, îi spune sfântului părinte cum a fost la mănăstire şi ce a auzit, zicând:
- Părinte, să ştii că noi nu ne mai mântuim.
- De ce, mă? - îl întreabă părintele.
- Părinte, dumneata te rogi numai atât: «Doamne, miluieştene!» ; ei acolo cântă frumos şi să ştii că eu mă duc acolo.
- Du-te! - i-a spus, iar după ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi şi a zis: «Doamne, arată-i adevărul!».
Când ucenicul a ajuns la mănăstirea aceea, călugării cântau, dar, iată că, dintr-o dată, începe un cutremur de pământ şi toţi călugării lasă cântările, se pun în genunchi şi încep să se roage: «Doamne, miluieşte-ne!». Atunci, ucenicul s-a întors înapoi la sfânt şi i-a zis :
- Dacă au lăsat cântecele şi se rugau «Doamne, miluieşte-ne!», înseamnă că «Doamne, miluieşte-ne!» e mai mare."
- Şi voi tot aşa să vă rugaţi - a zis Părintele!
