În idiomul indo-european, acest tip de complement era frecvent redat prin substantive (substituite ale substantivului) la cazul genitiv, numit şi genitiv de relaţie (sanus mentis autque animi = sănătos la minte şi la suflet).
Complementele de relaţie mentis (la minte) şi animi (la suflet) sunt forme de genitiv (declinarea a III-a imparisilabică şi declinarea a II-a). Mens poate însemna şi gând, părere. Într-o traducere liberă, în care să folosim şi complemente de relaţie, am putea formula (e un om sănătos în ce priveşte gândirea lui, dar şi suflet - afecţiunea). În perioada arhaică, forme de genitiv al relaţiei se întâlnesc şi în greacă, dar şi germană. Limbile romanice (deci şi limba română) nu au moştenit acest tip de genitiv.
Treptat (în latina clasică), cazurile folosite în exprimarea circumstanţialului de relaţie sunt acuzativul (nudae bracchia = goale de ramuri, braţe) şi mai ales ablativul (ex opinione multa aestimat = după părerea (lui) multe exprimă).
În limbile romanice, pentru exprimarea complementului de relaţie se folosesc prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (în română: de, despre, cu privire la, relativ la; în franceză: de, relatif á, în italiană: di etc.
Cuvânt polisemantic relaţie (relaţii) e cuprins în DEX cu sensurile: legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora. Cu forme de plural sunt folosite sintagmele relaţii economice; relaţii diplomatice.
Cuvântul intră şi în locuţiunea verbală a da relaţii = a informa, a se referi. (etimologie: fr. relation, lat. relatio -onis; ger. Relation)
Din aceeaşi familie lexicală amintim: (a) relaţiona; relaţionali; relaţionare; relaţionat, -ă; relaţionaţi, -te; relaţionism.
Gramatica Academiei (vol. II, p. 192) menţionează sensul gramatical desprins din sensul de bază din DEX ca fiind circumstanţialul care indică un obiect la care se limitează o acţiune sau o calitate. Ex. „Cu privire la intervenţia lui Titu la tribunal, preotul avea părerile lui". (după Liviu Rebreanu).
Definiţii asemănătoare întâlnim şi în Th. Hristea, „complementul de relaţie…arată obiectul la care se referă o acţiune sau o însuşire". (Sinteze de limba română). Ex.: „Şade Toma Alimoş/ Haiduc din Ţara-de-Jos/Nalt la stat/ Mare la sfat/Şi viteaz cum n-a mai stat. (folclor)
Printr-o formulare mai puţin poetică, apelând la locuţiuni prepoziţionale, l-am caracteriza astfel pe haiduc: în privinţa staturii era înalt, cât despre gândire (minte şi cuget) era foarte deştept.
În această exprimare (deloc literară) am schimbat şi funcţia sintactică a adjectivelor, dar am asigurat mai multă transparenţă rolului acestui tip de complement „evidenţierea punctului de vedere" din care se realizează o apreciere. Mioara Avram în Gramatica pentru toţi, p.312, menţionează întrebările potrivite pentru identificarea circumstanţialului de relaţie: în ce privinţă? sau din ce punct de vedere? Sunt foarte potrivite şi exemplele: De frumoasă, e frumoasă; De bine, e bine; De citit, am citit. Pentru că acest complement nu se învaţă la şcoală (după câte ştiu, nici la liceu) stabilirea funcţiei sintactice a cuvintelor subliniate în ultimele enunţuri, ne „încurcă" şi pe noi, profesorii (?!), nu numai pe elevi… Mă gândesc că, uneori, sunt folositoare aceste tablete de limba română!
