Fiul unui om, însărcinat cu răspunderea unui far la intrarea într-un port, a plecat pentru mai multe săptămâni cu un vaporaş de pescuit. Cu o zi înainte de data reîntoarcerii, tatăl se gândea câte lucruri nemaiîntâlnite va avea să-i povestească fiul său acum. Cu mintea preocupată de revenirea fiului, tatăl nu a controlat uleiul de la lampa farului. În timpul nopţii, farul s-a stins. Pe ocean s-a pornit o furtună, care a pus în pericol viaţa multora. Vaporaşul de pescuit a sosit chiar în noaptea aceea, şi, din cauză că lipsea lumina farului, vaporaşul s-a lovit de stânci şi toţi s-au pierdut în valuri. Dimineaţa, când s-a sculat omul de la far, a ieşit să se uite dacă nu cumva se vede venind vaporaşul, dar pe luciul apei se vedeau frânturi, obiecte şi cadavre. Imediat şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva. A urcat în turnul farului şi lampa era stinsă, căci nu mai avea ulei. El avea toată vina. Printre cadavrele purtate de valuri spre mal a fost şi cel al fiului său. Cine ar putea descrie durerea pe care avut-o?
Nu cumva şi Lumina ta este stinsă?
