FIINDCĂ ASTĂZI DUCEM LIPSA LUI MIHAI VITEAZUL

Patru secole n-au putut să şteargă mişeleasca asasinare a domnului Munteniei, Ardealului şi a întregii Ţări a Moldovei, Mihai Viteazul. În zorii zilei de 9 august 1601, îmbolnăviţi peste măsură de acţiunile rapide, ferme, independente şi eficiente ale luminatului şi slăvitului nostru Domn, acţiuni văzute ca extrem de periculoase pentru puterile vecine şi mai ales în contradicţie cu interesele casei regale din Austria, din ordinul mârşavului general Basta, Mihai Voievod Viteazul a fost asasinat la trei kilometri sud de Turda. Capul său a fost furat, fiind înmormântat de către Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, pe lespedea sa fiind înscrise următoarele cuvinte: „Aici zace cinstitul şi răposatul cap al creştinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei". Născută la Turda, în apropierea locului în care Mihai Viteazul şi-a aflat sfârşitul, m-a bântuit pentru multă vreme spectrul zilei în care ne-a fost furat unul dintre cei mai de seamă eroi ai neamului. E ciudat să constaţi că suferi, peste secole, de fiecare dată când încerci să răsfoieşti file de istorie, ca un român simplu, fără pretenţii de cercetător sau de istoric.

Asasinarea lui Mihai Viteazul a fost descrisă în fel şi chip, iar relatările despre ea trimise în acele vremuri la Viena şi la Praga nu au fost deloc puţine. Basta Gyorgy nu a devenit un erou prin fapta sa, dimpotrivă, el şi-a atras oprobriul nu numai al celor contemporani cu el, ci şi al posterităţii, chiar dacă, după spusele sale, ar fi executat porunca primită de la Împăratul Rudolf al ll-lea al Habsburgilor. Actul criminal a fost înregistrat în mod diferit de către căpitanii din Ungaria Superioară, ambasadorii străini acreditaţi la Praga sau imperialii lui Rudolf al ll-lea, fiind consemnat în acest sens un atac masiv asupra taberei lui Mihai Viteazul cu o trupă de valoni, cronicile române consemnând că de fapt atacul ar fi fost purtat de armata imperială. Consecinţele politice ale teribilului asasinat, au fost dintre cele mai nefaste pentru ţara noastră, cea mai dureroasă fiind, fără îndoială, supunerea pe care a trebuit să o arate armata valahă generalului criminal Basta, după pierderea conducătorului său suprem.

Cu ochii plini de lacrimi am recitit relatările privind modul în care a fost tratat şi după moarte Viteazul şi, probabil, cuvintele mele nu reuşesc să zugrăvească pe măsură o astfel de tragedie care a lovit în neamul nostru. Ieremia Movilă descria, într-o scrisoare datată cu 1 septembrie 1601, cum Mihai Viteazul a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, după care a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort, cu refuzul vehement al lui Basta de a permite înhumarea. Versiunea unui cărturar ungur, arată că ucigaşii au târât trupul lui Mihai afară din cortul său, zăcând trei zile în pielea goală pe marginea drumului, iar capul său a fost aşezat pe hoitul unui cal. Aceeaşi sursă, susţine că voievodul nostru ar fi fost înmormântat într-o groapă mică de nişte sârbi. Secretarul criminalului Basta a declarat însă, că s-a hotărât trimiterea corpului în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu s-ar fi trimis, boierii valahi nu ar fi fost dispuşi să aleagă alt domn, iar capul ar fi fost îmbălsămat şi încredinţat Comisului lui Mihai, care l-a cerut cu stăruinţă pentru a-l duce acasă. Un istoric francez, vine să contrazică aerul de nobleţe în care ar fi dorit să-şi îmbrace Basta „opera", declarând că trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală, să zacă spre oroare, pe malul râului, într-un mod nedemn, iar noaptea a fost înmormântat în acelaşi loc, din ordinul unui tribun al miliţiei sileziene. Grecii, în schimb, au o altă variantă. Potrivit surselor elene, trei zile şi trei nopţi a rămas trupul său pe un cal ucis, într-un loc în care valahii se strângeau să-l plângă şi să aducă injurii lui Basta, după care a fost înmormântat în taină, scăldat într-o mare de lacrimi. Sârbii, printr-un reprezentant apropiat lui Basta, susţin că generalul a îngăduit ca trupul şi capul lui Mihai Viteazul să fie îngropate împreună la mitropolia din Bălgrad. Poziţia imperială de la vremea respectivă era aceea că trupul voievodului a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă. În Letopiseţul lui Miron Costin se confirmă faptul că trupul despuiat a fost expus timp de trei zile la vederea tuturor şi că, ar fi fost predat generalului Basta, cu capul despărţit de trunchi.

Citind cu durere toate acele mărturii, simţi cum se încrâncenează pielea pe tine şi ţi se împietreşte sufletul în faţa vrăjmaşilor de neam. O uşoară alinare ar putea aduce sfârşitul adăugat de un anonim Cronicii lui Radu Popescu, în care se povesteşte că Mihai Viteazul ar fi avut un legământ încheiat cu un boier pe nume Turturea Postelnicul, să nu se lase unul pe altul să sfârşească departe de Ţara Românească şi neîngropat creştineşte. La 11 ani de la uciderea Viteazului, Mihnea, voievod al Ţării Româneşti, menţionează că Postelnicul Turturea din satul Găuriciul a fost cel care, cu multă trudă, ajungând până în Ţara Nemţească, a furat capul lui Mihai Vodă, l-a adus înapoi în ţară, unde a fost cinstit şi îngropat ca un adevărat Domn. Printre analize, dezbateri, cronici şi păreri, am găsit şi aceste versuri, pe care nu le pot atribui cu certitudine unui autor, identificându-le într-un articol semnat de prof. dr. Ion Corneanu, dar cu care aş dori să închei prezentul moment de dureroasă aducere-aminte:

„Capul lui Mihai Viteazul la Turda se ridică

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică.

Şi Câmpia Turdei tristă, îi răspunde lui cu jale:

Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale"

Lasă un comentariu