La Senereuş, sat aparţinător comunei Bălăuşeri, a avut loc o întâlnire sub genericul „Identitatea merită", la care au participat în jur de 300 de saşi stabiliţi în Germania, Canada, Austria, Olanda. Un sat cândva eminamente săsesc, unde pământurile binecuvântate, stropite cu prisosinţă de sudoarea muncii şi hărniciei lor, cunoscuţi iscusiţi meşteri, gospodari neîntrecuţi, datorită vremurilor au plecat spre alte ţări. Senereuşul a fost cândva comună, unde a fost ridicată una dintre cele mai impunătoare Biserici fortificate din Transilvania. O comunitate unită care a ştiut să modeleze dealurile cu expunere la soare, plantând zeci de hectare de viţă nobilă cu soiuri de struguri care înnobilau nepreţuitul vin cu tăria şi aromele lui, tronând la loc de cinste pe multele mese bogate, fiind exportat în te miri ce ţară din lume. Plecarea saşilor mai accentuată, după 1989, a dus la depopularea satului Senereuş, cum de altfel având parte marea majoritate a satelor transilvane. Comunităţile lor puternice şi bine organizate s-au risipit luând drumul străinătăţilor, stabilindu-se care încotro, unii în Germania, Olanda, alţii în Austria, Statele Unite ale Americii, Canada, rămânând în urma lor, odată cu casele, toată agoniseala, tradiţiile, obiceiurile, portul şi limba, peste care încetul cu încetul păianjenii uitării au ţesut vitralii de linişte, rămânând peste veacuri mărturie a celor peste o mie de ani de paşnică convieţuire, doar numele celor ce nu mai sunt, încrustate în stil gotic pe suprafaţa pietrelor marmorate a cimitirelor, lasă ca anotimpurile odată cu trecerea anilor să vorbească a neuitare. Într-un sat unde rânduiala vecinătăţilor îşi avea regulile de întrajutorare colectivă când era vorba de ridicat vreo casă, şură sau când era vorba de curăţatul păşunatului pentru vite, nemaivorbind de întreţinerea drumurilor de hotar, mersul la biserică sau vreo nuntă, toate îşi aveau rostul lor. Vorbim la adresa caselor ridicate din piatră şi cărămidă arsă, imensele şuri, şcoala, biserica, dispensarul, baia comunală, unde românii, saşii, ţiganii, cum de altfel întreg satul la sfârşitul fiecărei săptămâni aveam programat două zile pentru baie, o zi pentru fete, iar alta pentru băieţi, baie comunală folosită de întreg satul. O construcţie utilitară aflată în vintrea satului astăzi şi ea relicvă, denumită „Cufăs"unde mai trona remiza de pompieri cu tulumba ei deservită în caz de incendiu de vreo şase servanţi. Noi, copiii, o priveam ca pe o maşinărie complicată de stins incendiu, aflată într-o remiză despărţită de un zid de baia comunală, unde în linie dreaptă străjuiau opt sau zece duşuri alimentate cu apa trasă cu o pompă mânuită de noi, cei mai răsăriţi, unde trona un imens cazan încălzit cu lemne. Pe atunci, acele condiţii fie ele chiar minime îşi aveau rostul lor în profilaxia multor boli necunoscute, obiceiul de a umbla desculţi pe toate coclaurile nu ne afecta deloc tălpile bătătorite ale copilăriei, ba din contră ne-a călit. Apoi, după plecarea saşilor, pe care mulţi dintre noi au regretat-o, unele case au devenit ruină pe seama cohortelor de ţigani care le-au ocupat, urmând un şir nesfârşit de distrugeri, începând odată cu frigul iernilor, să le fie ars lemnul acoperişurilor, ţigla vândută pe te miri ce preţuri de nimic, venind rândul gardurilor, şurilor, grajdurilor, coteţelor, curţile fără porţi devenind un fel de guri căscate spre dezolare şi neputinţă, fără ca cineva să oprească astfel de distrugeri masive. Încet, încet, „bancota" dinspre Bretea cu marii cireşi, viile, de pe Valea Bisericii, Kiristel, Ştektel, Mormânstol, Dricurile de la unu la cinci de pe Valea Dumbrăvenilor, După Doda, Valea Măgheruşului, Viile clujenilor, au fost lăsate în paragină, copleşindu-le lăstărişul haotic al pădurilor. Doar bătrânii nuci, unii depăşind câteva sute de ani, împresuraţi de lăstărişul îndesit, ne mai amintesc de ţarinile viilor de altădată. Pământurile cândva lucrate au rămas în mare parte sterpe şi pustiite pe seama sărăciei oamenilor şi a bătrâneţii lor, locuri unde doar turmele ciobanilor, râmatul porcilor sălbatici şi urşii le mai periază întinderile din ce în ce mai aride şi însălbăticite. Un lucru îmbucurător, saşii plecaţi nu şi-au uitat obârşiile încercând, deocamdată timid, să refacă acel drum ce duce spre nerisipire, căutându-şi ca o nevoie imperioasă de regăsire începuturile, rădăcinile, identitatea, tradiţia, obiceiurile, portul şi limba, constituindu-se în ţările în care şi-au aflat limanul exodului, în asociaţii puternice, contribuind în acest fel la constituirea unor fonduri băneşti care au ajutat şi ajută la întreţinerea şi repararea multor biserici, la consolidarea multor ziduri şi turnuri fortificate cât şi la primenirea caselor parohiale din puzderia de altădată a satelor săseşti transilvane, devenite nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume, adevărate oaze de linişte, păstrătoare a unor habitate naturale bine conservate. Poate şi de aceea satul Senereuş nu face excepţie, zilele acestea având parte de o adevărată sărbătoare în care o bună parte din fiii plecaţi s-au reîntors, aducând odată cu ei dorul de casă, venind spre obârşiile lor, ca o nevoie de regăsire, întâmpinaţi cu bucurie frăţească de localnicii români, cei care într-o armonie de frăţietate rar întâlnită şi-au petrecut trei zile de sărbătoare, în care voia bună, dansul şi cântecul popular s-au împletit atât de armonios într-o suită de nostalgice amintiri, urmând ca întâlnirile de acest fel, a celei
de-a uni comuniuni întru iubire frăţească, să dăinuie peste timp. „Oamenii care au trăit aici încep să se ducă, cei care s-au născut în altă parte au altă perspectivă şi acum tinerii vor să vadă ce a fost înainte, unde au fost, şi cum a fost. Trebuie găsiţi oamenii dintr-o parte cât şi din cealaltă, iar mediatorii politici să înţeleagă nevoia de apropiere, de legătură într-o Europă tot mai unită", ne-a declarat Richard Jakobi, preşedintele Asociaţiei Saşilor senereuşeni din Germania. „Ne aflăm aici ca prieteni şi musafiri, iar dacă am venit să vizităm Senereuşul, o facem cu intenţia de a ne regăsi urmele trecutului, acasă în vechea patrie", a spus Alfred Gross. Domnul Istvan Sagyebo - primarul comunei Bălăuşeri, a ţinut să sublinieze importanţa reluării dialogului în contextul dezvoltării de perspectivă dintre saşii plecaţi şi localnici, punându-se bazele unor proiecte comune care să ducă la consolidarea prieteniei între comunitatea săsească şi locuitorii satului Senereuş. Sperând ca în cel mai scurt timp „după lupte seculare", cum ar zice Caragiale, să primească Certificatul de urbanism mai apoi să obţină toate avizele necesare în paralel cu achiziţia publică pentru demararea lucrărilor de asfaltare spre satul Senereuş, cu ieşire spre comuna Hoghilag, având depus un proiect pe Măsura 3.2.2 care ar avea finalitate perspective economice nebănuite. Drumul dintre Filitelnic spre Senereuş este finanţat prin programul guvernamental aprobat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, fiind alocaţi pe anul în curs 2,2 milioane lei. Urmând un alt proiect care vizează alimentarea cu apă, canalizare pe toată comuna Bălăuşeri. Potrivit primarului a fost achiziţionat prin primărie un microbuz pentru transport persoane, odată cu înfiinţarea Serviciului de Transport Public Local, asigurându-se în acest fel transportul persoanelor pe raza comunei. Ciprian Dobre - preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, invitat la eveniment, a ţinut să transmită un mesaj de solidaritate: „Întotdeauna am înţeles că saşii locuiesc în Germania, dar se simt acasă în satul lor transilvănean", adăugând importanţa sprijinirii candidaturii Municipiului Tg.-Mureş, alături de oraşele asociate Sighişoara şi Sovata, la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021. Tg.-Mureşul, după Ciprian Dobre, are mari şanse de reuşită dintre cele 14 oraşe înscrise în această competiţie, „pentru că, este zona în care multiculturalitatea, interculturalitatea sunt modul de viaţă care ne unesc". A urmat un frumos şi bogat program artistic, iar seara a fost organizat un bal la care a avut acces întreaga comunitate reunită. Din spusele multora dintre cei veniţi din Germania, aceste vizite se vor înteţi, iar vechile prietenii se vor reînnoda ca o nevoie de regăsire.
