Părintele Sofian povesteşte într-o carte, o mică istorioară din închisoare. Cuiva, care a fost închis şi a stat douăzeci de ani în temniţă, un tânăr îmbătrânit acolo, într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea. Atunci şi-a pus în gând să găsească un mijloc prin care să-şi curme viaţa. Dar, cugetând el la aceasta, şi-a adus aminte că, afară când era, bunica îi spunea să se roage Maicii Domnului la vreme de necaz mare.
Şi atunci îşi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curaj să mă rog, din cauza greşelilor mele, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat scurt, o rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!"
Rugându-se în celulă, peste câteva clipe a văzut întrând prin uşa înaltă, o făptură în alb, cu un prunc în braţe: „M-ai chemat, am să te ajut. Fii în pace!", şi a plecat mai departe.
După aceea, pe tânăr l-au chemat la anchetă şi l-au mutat într-un alt loc, îndepărtat, însă toată perioada de închisoare pe care a mai făcut-o a fost foarte liniştit în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat neîntârziat, după rugăciunea sa.
Această întâmplare, zice părintele, o ştiu de la cel care a păţit-o; el mi-a spus-o. În închisoare nu se minte, spune fiecare ce are curat în inima lui.
Aşa poate fi Maica Domnului grabnic ajutătoare şi pentru noi, însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea şi încrederea, la disperare făcută! Uneori rugăciunea se împlineşte atunci, nu trebuie timp şi rugăciuni prea lungi. În momentele grele ţi se răspunde pe loc!
