Opoziţie, opoziţii, s.f. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situaţii opuse, contradictorii, contrast. Substantivul „opoziţie" intră în locuţiunea adverbială: „în opoziţie cu…" „În opoziţie cu sora lui Costache, Pascalopol avea grijă ca acesta să-şi ia întotdeauna medicamentele…", precum şi în locuţiunea verbală a face opoziţie - a se opune, a se împotrivi. „Spre surprinderea camarazilor, opiniile lui erau contrastante, el făcea întotdeauna o evidentă opoziţie." Originea cuvântului este cea a stratului lingvistic latin (opozitio, -onis), franceză opozition. Cuvântul se găseşte şi în limba germană, scris cu majusculă: Opozition. Ca şi parte de propoziţie desemnează obiectul (sau acţiunea) căruia i se opune un alt obiect sau o altă acţiune.
Termenul opoziţional poate avea funcţia sintactică de subiect, de nume predicativ, de complement sau chiar de predicat.
„Atunci în loc de o strajă numeroasă, au ieşit din cetate şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi" (după C. Negruzzi). Complementul opoziţional, în loc de o strajă… realizează contrastul cu subiectul… oameni având determinativ numeralul prin care este sugestionată rezistenţa plăieşilor iubitori de ţară, aflaţi în Cetatea Neamţului. Opoziţia este redată în mod gradat prin grupul statuar creat: „dintre care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei răniţi…", erau doar şase plăieşi faţă de „duiumul oastei poloneze".
Opoziţia se poate realiza şi cu un nume predicativ. „În loc de o nevastă harnică a dat peste una care era din cale afară de leneşă." (numele predicativ se află la gradul superlativ afectiv „foarte leneşă", iar complementul opoziţional are ca element relaţional locuţiunea prepoziţională „în loc de". Alte elemente de legătură specifice acestui tip de circumstanţial sunt: în locul (…) drept (Drept mulţumire, îmi răspunzi aşa…), decât (Mai bine să rămână acasă Lionora, decât nimeni). Opoziţia realizată prin folosirea adverbului decât exprimă şi o comparaţie: Era harnică şi frumoasă, mai mult harnică decât frumoasă. În exemplul: „Ajungând la izvor / În loc de apă am băut dor", circumstanţialul opoziţional se opune complementului direct „dor".
În Gramatica Academiei (vol. II, p. 331) se menţionează că propoziţia circumstanţială opoziţională se opune ideii din regentă prin întregul ei conţinut, nu numai printr-o parte a ei (subiect, nume predicativ, predicat, complement). Ex. „În loc să-şi vază de legea lui, se leagă de lume şi n-o să trăiască în bună pace." (după I. L. Caragiale). În exemplul preluat (parţial) din Sintaxa limbii române de Vasile Şerban, subordonata opoziţională aşezată înaintea regentei, accentuează caracterul contrastant, opoziţional.
Din punct de vedere al realităţii conţinutului, se disting şase tipuri de propoziţii opoziţionale: false condiţionale (introduse prin dacă); false temporale (când întărit de dimpotrivă); false locale (de unde?); false finale (pentru ca să). Renunţăm uneori la o idee, pentru ca să alegem una mult mai complicată) adică (falsă întrebare: cu ce scop?) dar şi… în loc să alegem una mai puţin complicată; false modale (fără să - în loc să). Al şaselea tip este foarte răspândit şi constă în trecerea propoziţiei opoziţionale din categoria subordonatelor în cea a coordonatelor adversative cu nuanţă negativă. „Nu a ascultat de părintele lui, craiul ce îl trimisese la fratele său, la împăratul Verde, ci i-a dat crezare spânului, intrând în fântână".
Am prezentat, sub aspect didactic, şi acest tip de complement (şi subordonata echivalentă) dar noi, vorbitorii, nu trebuie să ţinem seama de toate aceste teorii. Ce doresc eu să demonstrez este că limba noastră este nu numai „dulce şi frumoasă" ci şi de o deosebită complexitate.
