Motto: „Eu vin cu stindardul alb al păcii în mână."
(Dr. Elie Miron Cristea, Caransebeş, 8 mai 1910)
Intru în Biserica Adormirii Maicii Domnului, cobor 40 de trepte spre Icoana făcătoare de minuni, străjuită de 500 de candele, repetând cuvintele lui Brâncuşi: „Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind mâna spre El".
Chipurile celor dragi mă acoperă ca într-o cernere de ploaie deasă, mormintele părinţilor şi mormântul Cezarei umblă alături de mine, clopotniţa Zoreniului îmi iese în cale, mă împiedic de cei doi gutui de la poarta casei din Târgu-Mureş, calc pe o punte a cărţilor care au puterea să mă nască mereu, mă strigă, din spate, cineva, să nu mă opresc să secer unde nu am semănat, şi aceeaşi voce mă îndeamnă: „Du-te! Îmbrăţişează Columna Infinirii cu palmele mâinilor deschise!"
Îmbrăţişez, neîndemânatic, Ţara Sfântă, o Columnă a Infinirii, ca în limpedele ei să-mi văd obrazul şi mărgelele mirării ochiului. Văd trupurile pietrei, în case, biserici, cimitire, şi aud trupurile vârstelor mele cum se grăbesc să se adune în columna infinirii de piatră, în altoiul luminii nădăjduirii ce învederează strigătul lumii: „Fericiţi cei curaţi cu inima...!". Pietrele de la Capernaum, din Muzeul Pietrelor, sunt vorbitoare. Ele poartă inflorescenţe; amintiri despre învăţarea Legilor lui Moise. Lângă cel mai înalt brad pe care l-am văzut în Ţara Sfântă. Cum poate fi stânca pe care a avut loc minunea Înmulţirii pâinilor, dacă nu inflorescentă? Lângă smochini în rugăciune; cu crengile îngenuncheate; străjeri la intrarea în Biserica Înmulţirii.
Spre Muntele Sion, pelerinii zăbovesc în Foişorul Cinei, se opresc la Mormântul lui David (se fac cer cuvintele împăratului: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale" ) şi se închină în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Este locul cu cele mai multe candele din Ţara Sfântă. Deasupra mâinilor - şi ele candele - ce înalţă semnul Crucii, Altarul pare a fi o legănare dulce, o năframă de Mamă ce înveleşte surâsul Fiului. Spunea Preafericitul Augustin: „Doamne, tu erai în mine, dar eu eram departe, în afară de mine". Simt că sunt în mine... Mă tem şi mă înveselesc...! „Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu"...
Făcându-şi cruce, sub candelele Bisericii Adormirii, după ce şi-au lipit frunţile de mormântul lui Iosif şi de mormintele Sfinţilor Ioachim şi Ana, pelerinii, de fapt, îşi întind mâinile spre cerul deschis, propovăduit de Isaia; făcându-le ram de pace, înfrânare, blândeţe, vrednicie şi neuitare; pomenindu-l pe Sfântul Marcu Ascetul, care spunea că uitarea şi trândăvia sunt uriaşi ce ucid sufletul.
Neuitarea se taie, aici, în piatră. Neuitarea îndurării curge în statuile pietrei, atât de dese, încât nu le mai desluşeşti marginile. Ţara Sfântă e o singură, imensă, fără de margini, statuie în piatră. E un cuib în care cloceşte piatra; căci atâtea aripi trebuie să poarte piatră mărturisitoare într-un nesfârşit zbor. Cel ostenit poate tăia statuia, ca pe o pâine, să ia miez odihnitor, ştiind, ca Iov, că răscumpărătorul său e viu. Suspinul de-acasă nu mai e jar, e doar pâlpâire, căci, aici, răscumpărătorul meu e viu şi mă ajută să înving în pustia Carantaniei, să-i iert şi pe cei care îmi apasă spatele încovoiat în durere, pe cei care nu simt că am nevoie de ei (Prieten îţi este doar cel care simte când ai nevoie de el!).
Ochiul arde Citind peste tot unde lumina lumii a scris buna-aşezare a credinţei; slovele Locului înfrăţindu-se, deodat', cu cele din paginile care m-au răzimat să nu mă prăbuşesc, cele din Cărarea Împărăţiei, din cărţile lui Eminescu şi Blaga, din „Fiinţă şi timp", din însemnările mele despre liturghia cosmică a morţii, din fonoteca de aur de la Radio, ca pe aceste tipsii de soare să aprind lumânările pe care, apoi, să le pun la altare; pentru ca, atunci când, iar, cineva mă strigă din spate: „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău...!" - să nu fiu cu mâinile goale şi cu gândul gol, să pot purta pe umerii sufletului hlamida nădăjduirii, ştiind că suntem fiii lacrimilor Născătoarei de Dumnezeu, rugându-ne, fără de oprire: Călăuzeşte-ne, Doamne, voia şi învaţă-ne să credem, să iubim şi să răbdăm!
Am scris, aceste cuvinte, în palmă? Palma e de zăpadă...?
