Îl felicit, la împlinirea celor 80 de ani de viaţă, cu o propunere adresată Guvernului României
Pe academicianul Dumitru Radu Popescu îl consider un scriitor important al epocii, un creator emblematic al unei multitudini de genuri (scriitor de romane, de drame, publicist, eseist), iar dacă mă refer la opera sa de-o viaţă, de la sine se impun anumite idei.
Dacă ne uităm cu atenţie pretutindeni în lume, putem observa că în unele ţări (de exemplu China sau Lituania), membrii Uniunii Scriitorilor din ţara respectivă beneficiază, până la sfârşitul vieţii lor, de un venit lunar, considerabil. Putem observa că, în ţările respective, preşedintele Uniunii Scriitorilor este un important demnitar public, având rang egal cu ministrul Culturii. Dar, dacă ne îndreptăm atenţia doar asupra Ungariei, ţară vecină cu România, vom vedea existenţa unor forme instituţionale similare ale respectului conferit, la nivel de stat, faţă de cultură. Nu demult liderii Ungariei au instituit o nouă distincţie de stat, intitulată „Scriitorul naţiunii, artistul naţiunii şi omul de ştiinţă al naţiunii", premiu cu care este onorată, anual, câte o personalitate culturală sau un creator de excepţie. Persoana distinsă cu premiul „Scriitorul, artistul, omul de ştiinţă al naţiunii maghiare" beneficiază, lunar, până la sfârşitul vieţii sale, de cinci sute de mii de forinţi, pentru ca să poată continua, până când îi permite sănătatea, activitatea sa creatoare. Conducerea Ungariei a declarat, recent, doi scriitori maghiari din Cluj-Napoca - un prozator şi un poet - „Scriitorul naţiunii maghiare", asigurându-li-se, până la sfârşitul vieţii lor, un nivel înalt şi civilizat de viaţă, în vederea continuării activităţii lor creatoare.
Am putea să-l sărbătorim şi pe Dumitru Radu Popescu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, drept „Scriitor al naţiunii române, scriitor al României", dacă şi la noi conducerea ţării, asemănător exemplului amintit, s-ar raporta, cu dragoste şi cu voinţa de
a-i ajuta pe creatorii culturii, ai literaturii, artei şi ştiinţei. Regretabil, dar timp de 25 de ani, nu a ajuns în fruntea ţării noastre frumoase şi bogate, în fruntea României, o conducere cu spirit european, care să fie atât de angajată faţă de cauza culturii. În acest context, aş dori să evidenţiez bogăţia, deoarece este evident că s-ar putea să existe o posibilitate pentru susţinerea absolută a creatorilor, în ţara care a dat un Eminescu, un Brâncuşi sau un Enescu culturii europene, universale.
Cu toate că, în calitatea mea de preşedinte al organizaţiei civice Asociaţia Culturală şi de Prietenie „Együtt-Împreună", care luptă pentru armonia interetnică, cunosc - pe baza unei constatări triste - că, metaforic vorbind, mă adresez unei ferestre oarbe, când propun Guvernului român, care, în prezent lucrează sub un cer acoperit cu nori de furtună, să adopte, în sfârşit, o poziţie fermă pentru susţinerea instituţională a culturii şi a creatorilor şi să nu se mulţumească doar cu ceea ce a propus şi a obţinut, cu ani în urmă, marele poet al epocii, marele patritot, Adrian Păunescu, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei senatoriale de Cultură, pentru cei care s-au remarcat în domeniul sportului şi al culturii, şi anume, acordarea „Îndemnizaţiei de merit".
În actuala situaţie, stimate domnule academician Dumitru Radu Popescu, mare scriitor al epocii, dragul meu coleg de breaslă şi prietenul meu adevărat, nu pot să fac altceva, decât că, pe baza tuturor cunoştinţele acumulate în redacţiile ziarelor şi revistelor conduse de mine timp de peste 65 de ani, din cei 86 de ani ai mei, precum în domeniul organizării vieţii artistice, ca fiu al învăţătorului, cantor reformat, din Transilvania, să-ţi prind la pieptul tău următoarea distincţie de onoare: Dumitru Radu Popescu este scriitorul naţiunii române, este scriitorul României! Avem încredere că, în Parlamentul României, va avea loc, nu într-un viitor îndepărtat, ci cât mai repede posibil, festivitatea de decernare a distincţiei „Scriitorul naţiunii române", „Artistul naţiunii române", „Omul de ştiinţă al naţiunii române".
Dat fiind faptul că m-am angajat că, în numele meu, îl voi sărbători şi felicita pe D.R. Popescu drept „Scriitorul Naţiunii Române", astfel voi rosti, prin cuvintele mele, tradiţionalul laudatio.
Lauda i se cuvine epicului pur. Acelui scriitor care alternează, cu o uşurinţă uimitoare, formele expresiei artistice - pune pe masa cititorilor romane, nuvele, drame, scrieri publicistice şi eseuri, şi adesea anual mai multe volume. Aprecierea obiectivă şi demnă a operei sale ar impune o monografie. În loc de aceasta, acum şi aici, în această felicitare aniversară, mă voi referi doar la câteva trăsături de bază ale artei scrierii sale, pe baza cărora, în persoana lui Dumitru Radu Popescu respectăm şi iubim un prozator original, modern şi realist, un dramaturg care nu seamănă cu nimeni, cu alte cuvinte: un mare talent, un scriitor român.
De ce este un scriitor modern, realist şi fără de seamăn sărbătoritul?
Atât în cazul romanelor, cât şi în seria dramelor sau scenariilor sale de film, este caracteristic, deopotrivă, faptul că, indiferent de forma scrierii pe care o foloseşte, talentul său deosebit râde printre rândurile sale - vesel, dar, totuşi, serios! -, aceasta este ars poetica sa mărturisită şi asumată.
Dar, ceea ce este esenţa artei scrierii sale: în umor, în satiră nu ştie de glumă. În prezentarea scenelor construite pe elemente umoristice şi satirice, groteşti şi absurde, nu este îndemnat de un simplu instinct de scriitor de a face să râdă lumea, nu foloseşte doar de dragul glumei instrumente umoristice sau satirice. Jovialitatea sa, asemănătoare cu faţa lui Ianus, în spatele scenei, a dialogului sau a monologului amuzant, se ascunde un mesaj serios, o critică îndreptată împotriva deformărilor sociale sau umane.
În opinia mea, talentul său de scriitor poate fi sesizat în simplitatea şi în cunoaşterea măsurii. Este un artist rar al compunerii, al scrisului. Nu este ademenit de frumuseţea lingvistică, de ciudăţeniile stilurilor şi, totuşi, el este unul dintre dramaturgii, prozatorii noştri care scrie cel mai frumos şi cu mare exactitate. Şi stilul său este puritan, nu este o formă a scrierii în care radiază autoaclamaţia, de etalare pe sine însuşi.
Pentru Dumitru Radu Popescu seriozitatea umorului, încărcătura ideatică-socială a satirei este considerată drept măsură, exemplu, chiar şi în contextul moştenirii lui Caragiale. Râsul este colosal de serios la Dumitru Radu Popescu! În sufletul său trăieşte o lume etică, puritană şi profund umană. Această superioritate ideatică-morală hrăneşte curajul său, cu care critică cu asprime slăbiciunile umane sau gravele deformări ale societăţii. Aceasta este sursa sensibilităţii sale artistice.
Cea mai atractivă şi simpatică trăsătură a individualităţii sale scriitoriceşti este înaltul simţ al responsabilităţii faţă de oameni, faţă de natură. Faţă de toate lucrurile care trăiesc în jurul său şi sunt capabile să zâmbească, responsabilitate pentru razele soarelui, pentru o fâneaţă verde, pentru un copac care înfrunzeşte, pentru un pârâu. Într-un singur cuvânt: pentru splendidul zâmbet al secolului.
Întregul său destin scriitoricesc a fost urmărit, însă, la fiecare pas, de amintirile sale din copilăria petrecută într-un sat oltean, de acei „infractori" sau „sfinţi" despre care astfel scria în volumul său excepţional, intitulat „Vânătoare regală", publicat în 1975: „...Din perioada copilăriei rămân imaginile de bază, care ne urmăresc pe noi, ca nişte infractori sau sfinţi". Aşadar, D.R.P. nu a uitat, în nicio împrejurare, de unde vine şi cu ce bagaj a venit de-acasă.
Dar, Dumnezeule, câte şi câte drame ale sale au fost aplaudate de publicul teatrelor bucureştene şi din provincie, când, în scenele construite pe cele mai diverse forme ale comicului, sala de spectacole răsuna de râs pentru ca să se lumineze adevăratul mesaj al dramei: critica aspră a devierilor sociale şi ale puterii, din punct de vedere al caracterelor. Nu este întâmplător că cenzura de partid şi de stat, fără să-l cruţe şi pe preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, i-a interzis, în mod succesiv, lui Dumitru Radu Popescu, prezentarea a peste zece creaţii ale sale pe scenele teatrelor. Este dovada unui mare caracter faptul că, în această perioadă, precum şi după decembrie 1989, D.R. Popescu nu s-a afişat ca scriitor persecutat de dictatura regimului totalitar, demn de milă, aşa cum au procedat mai mulţi scriitori maghiari din România, neînsemnaţi, care s-au declarat drept victime ale cenzurii, astfel agăţându-se de treptele unei ascensiuni nemeritate.
Caracteristic atitudinii marelui caracter al sărbătoritului este modul în care a slujit, în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, interesele vieţii literare, modul în care a apărat talentele scriitoriceşti. Pentru noi, scriitori şi publicişti maghiari din România, D.R.P. a fost, întotdeauna, un coleg, un adevărat prieten care, în condiţiile dictatoriale de atunci, ne-a ajutat aşa cum se putea.
Dragă D.R. Popescu, la aniversarea zilei tale de naştere, în loc de un buchet de flori, îmi exprim, ne exprimăm mulţumirile noastre!
Îţi mulţumesc şi pentru că, în urmă cu 25 de ani, când la Bucureşti am început să organizăm Asociaţia Culturală şi de Prietenie „Együtt-Împreună", precum şi revista noastră culturală bilingvă maghiaro-română „Együtt-Împreună", tu ai făcut parte din acei intelectuali români de elită, care ne-ai susţinut „ca un european printre albi", în calitate de membru fondator al asociaţiei şi revistei noastre şi ai publicat în revista noastră scrieri publicistice remarcabile (cum ar fi, de exemplu, „Visul lângă vis"), care sunt o mărturie a marelui tău caracter, a românismului tău, oltean cu spirit european, a respectului tău faţă de maghiarismul meu, faţă de cultura naţiunii mele maghiare, ceea ce ai şi mărturisit în paginile primului număr al revistei noastre „Együtt-Împreună", publicat în toaman anului 1991: „În opinia mea, doar concomitent putem trăi, pană lângă pană, plug lângă plug, vis lângă vis. Împreună!" Iar în numărul din noiembrie 1992 al revistei noastre ai făcut o mărturisire, sub forma unui vers, despre sentimentul tău frăţesc, despre respectul reciproc şi dragostea faţă de prietenii, cunoştinţele tale şi colegii tăi maghiari, care ar putea reprezenta al 11-a decalog pentru conducerea superioară a celor trei partide maghiare etnice din România, din care ar putea învăţa marii maghiarotarzi care se lovesc cu cărămida în piept, dacă mai reuşesc să facă ceva din treburile omeneşti şi în manifestările lor faţă de singura patrie natală, România, faţă de poporul român frăţesc.
Încă o dată - îţi mulţumesc, îţi mulţumim pentru această mărturisire omenească de neuitat.
Dragă D.R. Popescu,
Felicitarea mea aniversară o voi încheia cu evocarea unui moment în care tu, împreună cu soţia ta, Carmen, şi fetiţa voastră, în data de 5 august 1989, m-ai onorat, cu prezenţa, la aniversarea a 60 de ani de viaţă, fiind oaspetele familiei noastre, la Vădaş, judeţul Mureş, în satul copilăriei mele. Nu voi uita niciodată această zi în care am sărbătorit ziua mea de naştere,
într-un cerc restrâns, dar de-o atât de caldă prietenie, alături de tine şi de familia ta mai fiind prezenţi şi pictorul Viorel Mărginean, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici, Traian Iancu, directorul Fondului Literar, precum şi redactorul-şef al săptămânalului clujean „Útunk", remarcabilul poet Lajos Létay. Ai ridicat atunci paharul pentru sănătatea mea, în timp ce ascultai cântecul interpretat de prietenul meu secui, agricultor, nenea Lajos. Atunci ai scris, pe unul din noul tău volum, o dedicaţie pentru mine, în care mi-ai urat, stând la masa de la umbra unui salcâm, care se înălţa până în cer, ceva de genul acesta: „Să creşti până la creanga salcâmului zgârie-nori de la Vădaş".
Am ajuns la vârsta de 86 de ani şi nu am crescut atât de înalt, însă am rămas acelaşi adept al tău, fratele tău maghiar, dragul meu D.R.P., care ai fost prezent atunci, la Vădaş. Îţi mărturisesc cu cuvintele tale din crezul tău „Chiar dacă...": Chiar dacă luna ar răsări unde apune luna,/Chiar dacă luna ar răsări când apune luna/Şi atunci, şi atunci..."
Suntem împreună, rămânem împreună pe acest pământ care a avut parte de multe necazuri: în Patria noastră, în România!
La mulţi ani! Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate!
