Când un demnitar (politician) „de frunte" este întrebat de ce un mare obiectiv economic este privatizat, de ce se vând bogăţiile solului şi ale subsolului, se privatizează băncile etc., etc., cel mai adesea răspunsul este următorul: „Aşa ne cere Bruxelles, Comisia Europeană!". Mai nou, după liberalizarea pieţei funciare, întrebat „de ce ne vindem şi glia strămoşească?", ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, a aruncat şi el… pisica în curtea Cotroceniului, declarând: „Fostul Preşedinte (azi, bine mersi, pensionar-latifundiar) este (a fost - n.n.) primul vinovat că s-a liberalizat piaţa funciară la 1 ianuarie 2014, pentru că dânsul a semnat Tratatul de aderare, în 2015!".
… În locul altui comentariu, să spunem doar atât: acum 75 de ani marele actor Constantin Tănase declama pe scena Teatrului Cărăbuş: „Traversăm ani grei de criză, (…)/ Cresc întruna taxe-accize,/ Şi cu asta ce-am făcut?"; „Ia corupţia amploare,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ Scoatem totul la vânzare?/ Şi cu asta ce-am făcut?"
… Aşadar, … şi cu asta ce-am făcut? Păi, din „găuri negre", cum au ajuns în mâinile străinilor, tot ce am vândut, le-au adus venituri uriaşe noilor proprietari, străini, de regulă, iar cei care prin munca lor le-au creat, înainte de '89 - şi la care, caz fericit, lucrează acum şi copiii şi chiar nepoţii lor - abia trăiesc de pe o zi pe alta. Asta, dacă unii dintre ei, n-au fost daţi afară, în şomaj.
De altfel, una dintre consecinţe a fost (este, în continuare) că mii şi mii de oameni au rămas pe drumuri, iar, în numeroase cazuri, societăţile privatizate şi-au schimbat obiectivul, iniţial, de activitate. Unele societăţi au fost vândute, pur şi simplu, doar pentru valoarea terenurilor pe care erau amplasate. Rezultatul? Vorba aceluiaşi actor Constantin Tănase: „Pentru a câştiga o pâine,/ Mulţi o iau de la început,/ Rătăcesc prin ţări străine?/ Şi cu asta ce-am făcut?"
… Într-adevăr, „Şi cu asta ce-am făcut?", câtă vreme, mai nou, înregistrăm un fenomen la fel de păgubitor: exportul priceperii profesionale, al creierelor, al personalului de înaltă calificare. O adevărată comoară, tot mai solicitată pe plan internaţional, numită know-how. Constatăm însă şi în acest caz că, după ce această resursă, inteligenţa, se formează în timp şi cu costuri mari, ea nu este păstrată în ţară, deşi economia românească ar avea nevoie de ea ca de aer. Dacă nu le vom asigura acestora salarii la standarde europene (că tot ne raportăm la… Europa!), de specialiştii noştri (deşi încă puţini la număr, faţă de necesităţi) vor beneficia străinii.
… Iar noi, cei rămaşi acasă asistăm cum: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!/ E sloganul cunoscut,/ Iarăşi am votat ca proştii./ Şi cu asta ce-am făcut?" Semn că, din multe puncte de vedere, situaţia politico-economică din România nu diferă prea mult de cea din timpul lui Constantin Tănase; că modus operandi al indivizilor autointitulaţi politicieni a rămas tot japca (ambalată demagogic în speranţa că nu va fi recunoscută).
