Cumulativ, -ă, cumulativi, -e, adj. care cumulează; (adverbial) concomitent, în acelaşi timp, simultan; din fr. cumulatif.
Tot din franceză, Dicţionarul Explicativ cuprinde şi termenii cumul, cumuluri s.n. (deţinere de către o persoană a mai multor funcţii sau atribuţii (remunerate), verbul a cumula, substantivele cumulare, cumulard.
În sintaxă, complementul circumstanţial cumulativ este parte secundară de propoziţie, un tip de complement circumstanţial (între cele 14 feluri).
Gramatica Academiei (vol. II, p. 291) menţionează la paragraful 673 că acest tip de complement arată lucrul, fiinţa sau situaţia căreia i se adaugă cele exprimate prin subiect, prin complement sau prin predicatul propoziţiei (dacă amândouă verbele sunt la moduri personale, se constituie o frază).
Ex. „pe lângă comisul Onu de la Sfântul Munte s-au întors şi doamnele noastre, aflate în suferinţă" (M. Sadoveanu).
Complementul cumulativ pe lângă comisul (substantivul propriu Onu este atribut opoziţional) i se alătură subiectului doamnele (cuvântul şi are valoare adverbială chiar ca şi conjuncţie nu se foloseşte între subiect şi predicat).
În Gramatica limbii române Dumitru Bejan consideră că acest tip de complement se cumulează subiectului, complementului etc. (p. 346).
Pentru a clarifica (cine cumulează şi cine e cumulat) Theodor Hristea în Sinteze de limba română (p. 375) introduce termenii de cumulant (complementul circumstanţial cumulativ) şi un cumulat care este subiect, complement etc.
În exemplul: „În afară de nişte urechi clăpăuge avea şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate…" (Ion Creangă).
Cumulantul este complementul cumulativ exprimat prin substantivul articulat nehotărât nişte urechi, precedat de locuţiunea prepoziţională în afară de, iar cumulatul este complementul direct exprimat prin substantivul articulat nehotărât nişte buzoaie.
Pentru o completare la explicaţia terminologiei folosite de Theodor Hristea preiau din DEX: determinant -ă, determinanţi, -te, adj. s.m. I Adj. 2. (Despre cuvinte sau propoziţii; adesea substantivizat) care precizează sensul altui cuvânt sau al altei propoziţii cu care este în legătură, fiind subordonate acestora (din fr. determinant).
Determinant, -ă, determinanţi, -te, adj. 2. Al cărui sens este precizat de alt cuvânt sau de altă prepoziţie (fr. déterminé).
Ca propoziţie circumstanţială cumulativă se introduce prin locuţiunile conjuncţionale după ce, pe lângă că, în afară că, nu numai că: „După ce că simţea atâta umbră şi răcoare mai şi era copleşit de banalitatea conversaţiei de la intrare." (după Mircea Eliade). Propoziţia cumulativă „după ce că simţea atâta umbră şi răcoare" se află într-un raport de subordonare faţă de regenta ei. Renunţând la elementul relaţional „după ce că…" raportul din frază devine de coordonare copulativă: „Simţea atâta umbră… şi era copleşit de banalitatea conversaţiei de la intrare."
