În străbuna noastră vatră românească, un popor crescut, de când se ştie, în cultul eroilor, a cinstit, cum se cuvine, înălţătoarele fapte ale celor care au apărat vatra strămoşească şi au căzut în bătăliile pentru păstrarea hotarului şi a tot ce, în decursul timpurilor, a fost câştigat prin sânge şi suferinţe. Ei, eroii Neamului, sunt pomeniţi de preoţi în biserici, iar faptele lor nepieritoare, până în urmă cu 25 de ani, erau trecute în manualele elevilor. Lor, eroilor Neamului, le-au fost înălţate, spre veşnică aducere aminte, spre neuitare, morminte şi monumente, simboluri ale unui neam întru veşnica pomenire a celor care pentru patrie s-au jertfit.
De ani şi veacuri, eroii şi martirii neamului românesc ţin pământul ţării pe piepturile lor. Peste tot ei sunt în sufletul nostru, iar noi, urmaşii, trebuie să-i cinstim, aşa cum se cuvine, nu doar într-o singură Zi a Eroilor, ci continuu, înlăturând nepăsarea şi uitarea în aceste vremuri ale unei Românii pe care, imediat după decembrie 1989, ne-am închipuit-o cu totul altfel decât cea de azi.
Cinstiţi, cum se cuvine, au fost eroii şi martirii, de către poeţii care le-au închinat versuri nemuritoare. Convingătoare sunt şi următoarele versuri ale lui Octavian Goga, din poezia „De profundis": „Nu mai sunt şesuri netede în ţară, / Căci pretutindeni au crescut movile, / Să-nsemne drumul morţii călătoare (…) / Morminte, tristă zestre funerară (…) / Credinţi şi doruri, râuri de văpaie / Din uri şi patimi prinse-n jurăminte: / E toată goana sângelui fierbinte, / E ţintirimul plin de oseminte / Ce s-a umplut din câmpul de bătaie (…) / Sunt cei căzuţi în clipa triumfală, / Biruitorii câmpului de plângeri, / Care, murind, zâmbeau în agonie; / Sunt măcinişul negrelor înfrângeri, / Bieţi mucenici, ce-n hora de obuze, / Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul, / Şi-au fost striviţi cu blestemul pe buze: / Sunt umbrele, ce-au azvârlit spitalul / Din patul lui subt huma milostivă."
Suntem noi, românii, neam de eroi, prin acel destin al nostru de-a umple pământul cu acele movile, care să însemne „drumul morţii călătoare", ca „tristă zestre funerară", acele cimitire pline de oseminte, sub „măcinişul" bătăliilor cumplite din „hora de obuze". Ei, acei „Pui de lei" din versurile lui Ion Neniţescu, au vegheat ca ţara să rămână întreagă, moşia străbună să nu fie călcată de străinii lacomi şi cruzi: „Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul românesc, / Căci rupţi sunt ca din tare stâncă, / Românii orişiunde cresc. / E viţa noastră făurită / De doi bărbaţi cu braţe tari / Şi cu voinţa oţelită, / Cu minţi deştepte, inimi mari. / Şi unu-i Decebal cel harnic, / Iar celălalt Traian cel drept, / Şi pentru vatra lor amarnic, / Au dat cu-atâţia duşmani piept. / Şi din aşa părinţi de seamă / În veci s-or naşte luptători, / Ce pentru patria lor mamă, / Vor sta ca vrednici următori. / Au fost eroi şi-or să mai fie, / Ce-or frânge duşmanii mişei, / Din coapsa Daciei şi-a Romei / În veci s-or naşte pui de lei."
În anul 1936, Nicolae Militaru închina celor care, în Primul Război Mondial, au luptat cu arma în mână, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, cu gândul la acea Românie Mare, făurită, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, slăvindu-i prin versurile: „Mari viteji ai ţării mele, ale căror oase sfinte / Odihnesc prin lunci şi plaiuri, fără cruci, fără morminte, / Voi, nebiruiţi Arhangheli, care pentru veci aţi frânt / Lifte ce-au venit să smulgă vechi al neamului pământ, / Ţara toată-ngenuncheză şi cu ochii uzi de rouă, / Căutând la voi, în slavă, zice azi: Mărire Vouă!".
De neuitat vor rămâne cuvintele primului Patriarh al României, Elie Miron Cristea, cu litere de aur săpate pe monumentul de la Gura Secului-Topliţa, rostite în anul 1925: „Ostaşi români, din Vechiul Regat! Binecuvântată a fost clipa în care aţi trecut în Ardealul fraţilor voştri, dezrobindu-i prin jertfa voastră de mucenici. Recunoştinţa tuturor v-a aşezat spre vecinică odihnă în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de neam şi de ţară, pentru cei de azi şi din viitor. Ardealul vi se-nchină!".
Ei, poeţii Neamului, atenţi la evenimentul istoric, cu inspiraţie şi fior liric, au închinat astfel de versuri celor căzuţi pe câmpul de onoare, pentru reîntregirea hotarelor (1916-1918) sau în campaniile din Est şi Vest (1941-1945), campanii ale vitejiei şi eroismului legendar. În noaptea de 15/16 august 1916, la ordinul regelui Ferdinand, Oştirea Română trecea munţii, prin pasuri şi trecători, să elibereze Ardealul, vis amânat până la 1 Decembrie 1918. Atunci, la mijloc de august 1916, codrii şi văile au răsunat de înflăcăratul cântec chemător la luptă: „Treceţi, batalioane române, Carpaţii, / La arme, cu frunze şi flori, / V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii, / Cu inima la trecători! // Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, / Nădejdea e numai în noi, / Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii / Ş-apoi să mergem la război. // 'Nainte, 'nainte, spre marea Unire, / Hotarul nedrept să-l zdrobim. / Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul, / De-o fi să ne-ngropăm de vii." Atunci, Octavian Goga scria, în poezia „Vita nova": „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară, / Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, / Veriga ta de foc nu mă mai strânge / Şi lanţul tău a încetat să doară."
Spre realizarea acelui scop nobil şi drept, Oştirea Română a zdrobit „hotarul nedrept", la 1 Decembrie 1918, când a fost făurită România Mare. Dar, peste 22 de ani, era nevoită să părăsească o parte din Ardeal. Atunci, ostaşii români, nevoiţi să părăsească „graniţa de Vest", cu capul în pământ, cu lacrimi în ochi, în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940, fredonau acel trist cântec al părăsirii vremelnice (1940-1944) a scumpului, dragului Ardeal: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine, / Nu-i vina noastră, iarăşi vom veni, / N-am fost învinşi şi nu vom fi nici mâine / Când ceasul biruinţei va sosi."
S-au întors, respectându-şi promisiunea, întorcând armele, trecând Carpaţii, atunci când, din nou, strigau durerea şi disperarea românilor din nordul Ardealului, după ce unii au lăsat os şi carne din trupurile lor, mulţi căzând, sub arsura glonţului, în luptele de la Odessa, din Stepa Calmucă, de la Cotul Donului - Stalingrad. Şi s-au ţinut de cuvânt, la Oarba de Mureş 11.000 de ostaşi căzând pentru eliberarea acelei părţi a Ardealului, parte dăruită, cu mărinimie hoţească, de Hitler şi Mussolini, prin Diktatul de la Viena, Ungariei horthyste şi fasciste.
Lor, învingătorilor, le-a închinat Iuliu Roşca Dormidont „Imnul eroilor": „Presăraţi pe-a lor morminte / Ale laurilor foi, / Spre a fi mai dulce somnul / Fericiţilor eroi. / Ridicaţi pe piramida / Nemuririi faima lor, / Scriţi în cărţile de aur / Cântecul nemuritor. // Pe copii, la sânul vostru, / Alintaţi-i cu acest cânt, / Povestindu-le, cu fală, / Al eroilor avânt. / Dezveliţi tot adevărul / Şi le spuneţi tuturor / Cum muriră fraţii noştri / Pentru neam şi ţara lor. // Şi pe sacrele morminte / Puneţi lacrime şi flori, / Spre a fi mai dulce somnul / Miilor de luptători."
Să nu-i uităm pe eroii şi pe martirii Neamului românesc, cum ne îndemna şi Nicolae Iorga: „Noi suntem mulţi, e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În şiruri crucile se ţin, / Pe gropi ce nu se mai socot. //…// Români am fost când am luptat / Până la urmă, neclintit, / Creştini suntem, căci am iertat, / Dormind acum liniştit. // Şi după câte le-am făcut, / Noi mai simţim un singur dor; / Al celor care s-au trecut / Şi n-au văzut isprava lor. // Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieţii rost, / În bucuria voastră, fraţi, / Nu ne uitaţi."
