A apărut, sub îngrijirea diplomatului George G. Potra, volumul - surprinzător, tematic! - „Brâncuşi-Titulescu - Suflete pereche".
După un argumentum în care editorul detaliază despre cum au spart cei doi purtători de geniu românesc catapeteasma secolului XX, dându-şi întâlnire cu eternitatea, „slujind omul din om", volumul cuprinde mărturia lui Vintilă Russu Sirianu (fost secretar al omului politic Octavian Goga) care a asistat la o întâlnire a celor doi statornici la cina cea de taină a destinului românesc. Titulescu, consemnează memorialistul, mergea des la Paris, având, el, spiritul acid şi seducător, limpede şi ordonat, un mic călcâi al lui Ahile - artele. Aprecia succesele europene ale lui Enescu, fiind preocupat, în acelaşi timp, de „vocabularul" operei brâncuşiene. Într-o convorbire cu Octavian Goga, Titulescu recunoaşte că nu-i înţelege sculptorului limbajul, dorind să-l întâlnească pe cel ridicat „în slăvi" de lumea occidentală. În primăvara lui 1928 a avut loc întâlnirea dorită. Titulescu i se adresează lui Brâncuşi cu apelativul Meştere Manole; continuând:
- „Am să-ţi fac o mare rugare.
Brâncuşi, cu ochiul lui de drac:
- S-auzim!
- Doresc să-mi dai o lecţie!
- De diplomaţie?...
- Nu! De Brâncuşi!"
Subtil, Tiutulescu îl provoacă pe marele artist pentru a afla „adevărul Brâncuşi", pentru a-l putea admira nu „bâjbâind", ci cu „ochii deschişi".
Într-o atmosferă a gândurilor şi emoţiilor încinse, începe „monologul" lui Brâncuşi: „Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc (…) Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi." Astfel, Brâncuşi rememorează începuturile artei sale, raportarea la opera altor artişti, în care vedea frumosul, migala, detaliile, dar nu găsea elementele vii. Îl supărau încremenirile în sculptură, fantomele, dorind să simtă în opera de artă viaţa şi bucuria. „Mă supără tot mai mult - i se destăinuie Brâncuşi lui Titulescu - impresia de criptă, de funerar pe care mi-o dădeau sculpturile acelea. Încet, încet, drumul mi s-a croit singur. Am avut o credinţă,aceea că orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet. Aşa cred şi acum. Şi atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: el, acest suflet al subiectului, trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu."
Aşa îi dezvăluie Brâncuşi lui Titulescu felul în care a scos din lemn, bronz, marmură, diamantul ascuns, esenţialul, dialogul desfăşurându-se într-o frumuseţea ideatică fără egal:
„- Ai văzut vreuna din păsările mele? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi cresta, ochii şi picioarele...
Titulescu surâde:
- De n-a mai rămas nimic din pasăre!...
- Nimic din banal. Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei (...) Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare. Am credinţa că dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmură sau bronz, am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii."
Martorului i se pare că asistă la dialogul dintre doi uriaşi; atâta înălţare aveau orele cu un final de o uluitoare emoţie şi cordialitate: „S-au îmbrăţişat deodată, în sincron. Cald."
