Bucuria aşteptării într-o lume suferindă

Mă adresez astăzi celor care sunt dispuşi să creadă în Dumnezeu, dar nu pot încă să-I recunoască existenţa cu convingere. Poate cunoaşteţi povestirea lui F. Kafka. Este o istorioară simbolică, în care vorbeşte despre un rege care, fiind pe patul de moarte, face semn unui slujitor să se apropie, spre a-i încredinţa un mesaj ce trebuia transmis unuia care se afla departe, dincolo de porţile palatului. Mesajul era de o mare importanţă şi secret în acelaşi timp, deoarece regele i l-a încredinţat numai acestui slujitor. Mesagerul iese din camera regelui muribund, spre a se achita de misiunea încredinţată, însă îi este foarte greu să se strecoare prin mulţimea numeroasă ce se îmbulzeşte prin tot locul, prin săli, pe scări, pe coridoare, prin curţi, printre colonade. Încearcă să îşi facă loc, dar lumea se îmbulzeşte tot mai mult, îl îmbrânceşte!… Rătăceşte prin camere şi coridoare necunoscute de el, cu scopul de a ajunge la poarta cea mare, ce dă în oraş. Însă, din cauza mulţimii, nu poate ajunge!… Totuşi, undeva, departe, există un om care aşteaptă la fereastră, din zori şi până-n noapte, şi din noapte până-n zori, scrutând zările şi visând la acel mesaj făgăduit, pe care nu îl va primi niciodată!

Umberto Eco spune că oamenii aşteaptă toată săptămâna să vină ziua de vineri, tot anul să vină vara, şi toată viaţa să vină fericirea. Noi… ce aşteptăm?

Lasă un comentariu