O tânără mergea într-o seară, demult, să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Între timp se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra şi-a amintit o rugăciune scurtă - singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit-o. Pe neaşteptate, din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel. El i-a spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dumnezeu îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, au intrat, fară să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra şi-a luat rămas bun de la vecin şi i-a mulţumit că i-a ţinut tovărăşie.
Când şi-a văzut fiica, femeia bolnavă s-a bucurat, dar s-a şi alarmat: cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i-a povestit că, atunci când i s-a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului Nicolae „Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor" şi, peste puţin timp, i-a ieşit în cale vecinul lor, Pavel, aşa că au venit împreună acasă.
Dimineaţa, mama a rugat-o pe fiică să treacă pe la Pavel pentru o trebuinţă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i-a spus: „Ce bine şi repede am ajuns noi aseară în sat!" Însă vecinul, mirat, a întrebat-o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara şi am cusut pâslari". (după „Noi minuni ale Sfântului Nicolae", Editura Sophia, Bucureşti, 2004)
