E un tânăr şi foarte talentat cioplitor artistic în lemn

Şi poartă numele de cinste şi de fală al stră-străbunicului său din spre mamă. Acela de Ilie. Cei ai casei, ca şi rudele şi de prietenii dezmierdându-l „Iliuţă". Aflu că acel înaintaş îndepărtat ar fi fost, la vremea lui, un ţăran tare vrednic şi mândru de neamul său de plugari români ardeleni. Că s-ar fi născut pe la 1877 şi că la vârsta de numai 18 ani se însoară cu o destoinică ţărăncuţă din Lisa Făgăraşului, viitoarea aşezare natală a talentatului şi regretatului scriitor Octavian Paler. Devenind tată a patru copii şi având doar o brazdă de pământ, prin anul 1907 pleacă la muncă în America, iar după trecerea a două decenii de tristă şi dureroasă şedere în neagra străinătate, revine definitiv în cătunul său natal, împreună cu alţi bărbaţi din satele făgărăşene. Cu dolarii greu munciţi şi agonisiţi la furnalele şi oţelăriile din Pennsylvania Pittsburg, răscumpără, de la grofii unguri şi de la baronii saşi ai ţinuturilor Avrigului, Tălmaciului şi Cincului, câteva loturi din fostele pământuri fertile ale străbunilor săi înaintaşi, după care, ani la rând le îngraşă cu gunoi de grajd, le ară, le seamănă şi le adună roadele. Apoi, îşi rânduieşte casa şi gospodăria, târguieşte două iugăre de pădure, îşi mărită fetele şi îşi însoară feciorii, la nunta lor înzestrându-i frăţeşte pe fiecare cu o brumă din averea familiei sale.

În treacăt, vă voi spune că pe studentul Iliuţ Greavu, „cioplitorul artistic în lemn", l-am cunoscut în Muzeul ASTRA din pădurea „Dumbrava Sibiului"; Că atunci fiind o zi de mare sărbătoare creştină, mama lui îi sporise fumuseţa îmbrăcându-şi feciorul cu cele mai mândre straie româneşti, mirosind a flori de busuioc şi de lăvănţică, haine grijite în lada de zestre a înaintaşilor familiei sale; Că, la rândul lor, surorile lui i-au împodobit laibărul din catifea neagră cu o frumoasă concardă tricoloră, iar şerparul de la brâu, cu brodeii din mărgele colorate… Astfel că, părea a se confunda cu frumuseţea vestimentară a mulţimii creatorilor populari veniţi din întreaga ţară la „Târgu' de Sfântă Măria ai Mare", fiind uşor de distins de restul cioplitorilor în lemn, olarilor, cojocarilor şi iconarilor! Nu numai prin frumuseţea chipului şi a hainelor sale, ci şi prin mulţimea sculelor şi orginalitatea exponatelor de pe masa lui de lucru. Oricum, nu părea, în nici un caz, a fi un creator popular-târgoveţ!

Tot de la el am mai aflat că este cel mai mic dintre cei cinci copii ai unor vrednici şi cuminţi ţărani bătrâni ardeleni, cultivatori de „picioici făgărăşene" (cartofi) şi crescători de vite şi de oi; Că împreună cu alte nouă familii, toate rude între ele, stăpânesc un mic şi înverzit cătun de pe brâul împădurit al nordului Munţilor Făgăraş; Că din locul în care casele lor stau cocoţate pe dealuri şi coline, tapiţate cu meri, peri şi pruni bătrâni, încărcaţi de roadele unei veri toride, zăreşti în depărtări sclipirea de argint a turlelor bisericilor falnicei Mănăstiri a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus, precum şi lunga şi lina şerpuire a albiei apei râului Olt. Ce mai una alta, studentul-sculptor este un fecior de ţărani nu numai tare mândru la chip, dar tare şi frumos şi plăcut la suflet. Dovadă chiar şi următoarea lui destăinuire autobiografică:

„Îmi amintesc de mine, de copilul curios şi zvăpăiat, căruia nu-i plăcea să piardă prea mult timp stând în acelaşi loc; de mine copilul ce stătea liniştit, la păscutul vitelor şi oilor, cu un briceag în mâna dreaptă şi cu o coajă de pâine în cealaltă, cioplind când cochilia imaginară a unei corăbii cu pânze; când un fluier din lemn de soc; când un căuc pentru făină, o solniţă pentru sare, o lingură de bucătărie sau o bâtă ciobănească încrustată, un fus îmfrumuseţat pentru torsul în şezători a firelor de in, cânepă şi lână. Iubeam nespus de mult vara şi toamna cu furtunile lor pe timp de noapte, eram fascinat de fulgerele ce brăzdau cerul şi care, pentru o fracţiune de secundă, făceau lumină în inima nopţi… Acum, în Clujul meu universitar, precum în oricare alt mare oraş din ţară, sau de peste hotare, găsesc aproape dramatic faptul că zâmbetele oamenilor au devenit o raritate. Mă tem că, de cele mai multe ori, am senzaţia că sunt înconjurat de cadavre mergătoare, îmbrăcate frumos, coafate şi machiate impecabil, parfumate în exces, pentru a ascunde duhoarea unui suflet ce a murit şi el odată cu ultimul zâmbet de bucurie. Numai eu continui să am senzaţia că nu-mi ajunge ziua pentru a face tot ce-mi doresc, iar în orele târzii din noapte mă găsesc încă la lucru cu dalta în mână. Atunci când lumea doarme, iar tot vacarmul şi nebunia zilei intră în repaus, ideile încep să curgă, iar mâna, ca un supus credincios, execută fără tăgadă ce îi spune mintea. În tot ce fac mă străduiesc să cioplesc lemnul precum o făceau străbunii mei înaintaşi. Pentru că nu-mi plac modernizmele de nici un fel!"

Lasă un comentariu