Zilele trecute, toamna a făcut o descindere în teritoriile de la... marginea verii.
În câteva locuri din ţară, ploile au făcut prăpăd, în alte locuri doar au mai udat-muiat pământul crăpat de arşiţă. Temperaturile au scăzut drastic peste tot.
Oamenii, mai mult sau mai puţin muiaţi de ploaie, mai mult sau mai puţin zgribuliţi de răcoarea pronunţată, şi-au schimbat şi ei, din mers, atitudinea...vestimentară!
Bărbaţii, ca bărbaţii, care-cum, au pus/n-au pus o haină pe ei, o vestă, un flanel, o geacă subţire, şi, dă-i să meargă, Costică!
La doamne, deh, moda, bat-o vina! În locul pantalonilor subţiri, de vară, scurţi, trei sferturi, lungi, al fustelor mini, al rochiilor flu-flu, vaporoase, doamnele, domniţele, mai puţin domnişoarele, şi-au luat pantaloni lungi, mai de toamnă, iar peste bluzele subţiri de vară şi-au tras un pulover, o haină, o canadiană, aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte, de toamnă.
Dar, nici n-au apucat bine doamnele să-şi admire în oglindă noile ţinute, că vara s-a-ntors! Super come back-ul ei senin şi cald le-a convins pe doamne să se dezbrace! Desigur, de surplusul de textile îmbrăcate la sugestia intempestivă a toamnei.
E o dimineaţă tipică pentru un sfârşit de vară. La primele ore, până nu se dezmeticeşte bine soarele, nu e cald afară, dar nici răcoare.
Ies la plimbare pe bulevardul animat. Lume... pestriţă, fie şi coloristic-vestimentar vorbind.
Din direcţia opusă disting pe acest fundal policromic, silueta în mişcare a unei doamne în alb. Poartă un pantalon şi un sacou, ambele cu o croială impecabilă.
Când se apropie mai mult, văd că doamna este la vârsta când mai are dialoguri în oglindă, cu propria-i tinereţe, chiar dacă această tinereţe nu e prima, ci mai degrabă, este cea care se pregăteşte să-i lase loc celei de-a treia.
A trecut de mine în pas agale şi, mărturisesc, mi-am întors privirea. Dar nu pentru a-i admira, ca tot românu', nu-i aşa, protuberanţele posterioare, liniile curbe ale constituţiei, ci pentru a evalua, şi „din spate", cum „cade" (mă rog, cum stă) deux piecesul alb, purtat cu atâta naturaleţe.
A fost o privire critic-obiectivă, precum a unui jurat la un concurs-prezentare de modă.
Cu alura de model şi costumul ca turnat, distinsa doamnă ar fi putut defila pe podiumul unei prezentări de modă! Desigur, la categoria de vârstă adecvată!
Mi-am amintit de nemţoaicele, de suedezele trecute bine de 70, şi chiar 80 de ani, care veneau în vacanţe pe litoralul nostru, înainte de 1990. Erau îmbrăcate în alb, sau în rochii multicolore, tinereşti, cu pantofi/tenişi albi în picioare, roşii în obraji ca puştoaicele, rumenite, sulemenite şi cu acel chef de viaţă care li se citea-n priviri şi-n atitudine!
Nu ştiu câte românce la vârste respectabile, 70, 80 +, se încumetă azi să meargă la munte, la mare, să se bucure primăvăratic de toamna vieţii lor! Oricum, numărul lor e mic. Şi din motive pecuniare, şi, mai ales, din motive de... tonus mental-sufletesc!
Dar să ne-ntoarcem cu privirea profesională, de jurat, la doamna în alb, doamna (de) excepţie. Am uitat să spun că deux pieces-ul doamnei în alb era din in! Material natural, din fibre naturale, nu sintetice. Nimic mai potrivit de purtat, iarna, vara, decât produsele din in sau cânepă! Iarna dau şi păstrează căldura, vara ţin răcoare şi absorb apa (transpiraţia).
Sunt convins că hainele doamnei nu sunt româneşti. Sunt haine de lux, din ţesături ajunse de lux în România!
La noi, industria inului, a cânepii, a bumbacului, s-a cam... destrămat demult!
Acum 25 de ani, România era pe locul 1 în Europa şi pe locul 4 în lume la cultura inului (circa 75.000 ha şi a cânepii (circa 50.000 ha). Azi, suprafaţa însumată a celor două culturi nu depăşeşte câteva sute de hectare, iar producătorii de ulei de in, de cânepă, sau confecţionerii de haine, cerşafuri, cuverturi, din in şi cânepă autohtone, se pot număra pe degetele de la o mână.
La marile culturi de dinainte de 1990 existau capacităţi tehnice (şi umane) de prelucrare a recoltelor. Nu este simplu şi nici uşor drumul inului şi al cânepii (ce bine ar fi să existe un asemenea drum, rivalizând cu cel al mătăsii!), de la sămânţa pusă-n brazdă, până la excepţionalele produse finite confecţionate din in şi cânepă, dar în economia României ante 1990, aşa haotic dezvoltată cum era ea, agricultura românească era furnizorul industriei textile româneşti. Nu importam, dar eram ...importanţi în Europa şi în lume, la acest capitol!
La şueta de săptămâna trecută aminteam de iniţiativa unei doamne, Leontina Prodan, care a organizat acea sărbătoare a cânepii, cu mari speranţe în renaşterea pe teritoriul României, a acestei culturi tradiţionale, veche de pe vremea dacilor.
Bine-ar fi ca în vara viitoare, că tot rimează, fie şi doar paronimic, estival cu festival, sărbătoarea cânepii să promoveze la rangul de festival! Chiar internaţional! Italienii, englezii, danezii ar avea multe de învăţat de la români!.
După ce culturile de in şi cânepă din România au fost desfiinţate aproape în totalitate şi industria textilă s-a „topit" precum cânepa în topitoriile de altădată, fraţii europeni au făcut paşi importanţi în această ramură agro-industrială, începând chiar cu 2007, anul intrării noastre în UE şi anul când i se impunea României să cultive cele două plante tehnice pe o suprafaţă de 1.800 de hectare, faţă de cele circa 120.000, câte se cultivau înainte de 1990.
Odată, marele campion Ivan Paţaichin, din dorinţa de a revigora turismul în Deltă, şi-a propus să îmbrace sportivii implicaţi în proiect, în haine tradiţionale româneşti, din in, din cânepă. Aflându-se în India, s-a dus la un magazin să cumpere cânepă. Vânzătoarea a crezut că Ivan e pus pe glume, dorind să cumpere cânepă din India, în vreme ce România e mare producător şi prelucrător de cânepă. Biata indiancă! Era total dezinformată, neupdatată, defazată temporal! Încă ne mai credea lideri europeni şi printre primii 4 cultivatori de cânepă din lume!
Întors în ţară, Paţaichin şi-a propus să revigoreze cultura, procesarea, valorificarea cânepii.
A sensibilizat şi a adunat în jurul lui bruma de cultivatori, procesatori, cercetători care mai erau interesaţi în cultura inului şi a cânepii. Aşa se face că în urmă cu doi ani, pe 23 august 2013 a luat fiinţă la Cluj-Napoca, Asociaţia Naţională a Inului şi a Cânepii, cu sediul la Carei, acolo unde exista pe vremuri o topitorie.
Acum 43 de ani (26 august - 11 septembrie 1972), a avut loc la München a XX-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară, unde Ivan Paţaichin s-a umplut de glorie! Şi eroism, într-un fel! A câştigat medalia de aur la simplu 1000 m!
Nu finala a fost istorică, eroică, ci cursa de calificare în semifinale-finală, pe care Ivan a făcut-o cu pagaia ruptă, circa 500 m!
Sperăm că marele sportiv va învinge şi în cursa de reabilitare a culturii inului şi cânepii!
Sperăm cu toţii că Paţaichin, ambiţios cum îl ştim, va ieşi învingător, împreună cu coechipierii, în cursa aceasta, parcă interminabilă, prin smârcurile birocraţiei, dezinteresului naţional, intereselor meschine, împotriva concurenţei neloiale, şi, în general, împotriva tuturor celor care îi tot rup pagaia!
