O atracţie, ca orice relaţie durabilă, se formează prin cunoaştere directă. Ţinând cont de acest adevăr, iată-ne la Bistra Mureşului, un loc binecuvântat, stăpânit de om şi natură, de o convieţuire prielnică oricăror împliniri. Îmi recunosc păcatul că, deşi face parte din constelaţia iubirilor mele mă reîntorc foarte rar.
Este un loc al unor confluenţe fericite care exercită atracţia asupra vizitatorului.
Plămâni invizibili
La noi, la Bistra Mureşului, îmi spunea un om al locului, Ionel Gliga (era angajat la ape - OGA Mureş), bate vântul tot timpul… când mai tare, când mai încet, uneori parcă mângâie şi primeneşte - depinde în ce loc din sat eşti! De-asta zic eu că nu e vânt propriu-zis; este respiraţia lui Dumnezeu, aflat printre noi! Cum am putut să observ, cunoscând oamenii din sat, nu era numai convingerea lui Ionel Gliga. Interpretarea dată fenomenului natural prezent în viaţa satului m-a lăsat fără replică!
Nu-i de mirare că biserica cea nouă, casă a Domnului, are o măreţie somptuoasă, de catedrală în centrul localităţii! Şi-ar fi spus: să se vadă şi lumea să ştie ce pot să facă o mână de oameni, avându-l pe Dumnezeu alături de ei!
Simt şi comunică planetele între ele? Ce mai surprinde la Bistra Mureşului, în acest loc binecuvântat, nu-i greu de aflat la faţa locului. Urmărind o confluenţă a apelor, apa Mureşului, de exemplu, nu mai este aici atât de solemnă, parcă e şi puţin jucăuşă. Ce mă surprinde la apa Bistrei? În primul rând, cuminţenia. Este, totuşi, o apă de munte. Se grăbeşte doar când se apropie s-o ia în braţe Mureşul, nu însă înainte de a fi luat parte la viaţa celor cu case, cabane, vile pe malurile sale - blândă, îngăduitoare, prietenoasă!
Mă surprinde plăcut şi, în mod deosebit, încă o confluenţă fericită - cea dintre arealurile vegetaţiei. Închipuiţi-vă, cât vezi cu ochii… explozie de verde! Ca să ajungem în partea de sat numită „după Bistra", părăsim un moment drumul naţional Reghin-Topliţa, azi o mândrie pentru felul cum arată şi ne afundăm pe o ulicioară care, la scurtă distanţă, se răzgândeşte şi o ia la stânga urmărind apa Bistrei. Este singurul acces în sus, pe vale. Ce-i grozav aici? Pitorescul ce te ia în primire… Am trecut pe lângă grădina de luat în suflet, raiul unde se retrăgea deseori, pentru refacere şi creaţie, scriitorul şi sculptorul Ion Vlasiu, ardeleanul de la Lechinţa mureşeană. Artistul a plămădit şi a creat aici opere de patrimoniu cultural naţional. Nu uit şi o vorbă spusă râzând, la nişte taclale, de marele artist: „eu mă înşurubez în viaţa fiecărei zile cu un pahar zdravăn de ţuică - ţuică mărgelată de Bistra"!
Ne vedem mai departe de drum… ce drum? Ulicioara era o curea tot mai înnoroiată. Ce păcat! Însă din punctul de vedere al vegetaţiei, al peisajelor, ne primea un fel
de „gură de rai"!
În exuberanţa generală, cocoţate printre pomii fructiferi, ne atrag privirea fantezii arhitecturale ai căror proprietari sunt, cei mai mulţi, de prin alte părţi. Cum să nu atragă asemenea locuri la odihnă în liniştea… liniştitoare care să însoţească retragerile din vacanţe!
Înţelegi de ce mă mir şi mă minunez văzând cât de normal convieţuiesc împreună pomi, arbori, plante de toate felurile, din arealuri diferite; şi de deal şi de câmpie, şi de munte - Bistra Mureşului făcând parte, totuşi, din zona de munte?! Migraţia aceasta, fenomen foarte interesant, se datorează climatului de cruţare instaurat în zonă. O curiozitate a naturii şi plantele o ştiu. De unde oare?
În ce stea o fi moş Ieremia?
L-am pomenit undeva pe arţăgosul şi bunul Ionel Gliga, pe acela care în timpul unor inundaţii şi-a pus viaţa în pericol salvând de la înec un om luat de furia apelor. Într-o altă vară, fiindu-mi gazdă câteva zile, m-a dus cu copiii, într-o noapte cu lună plină, să-l cunoaştem pe un „paznic de stele", moş Ieremia, îi zicea lumea. Era un om cam pe la 80 de ani, aflat în slujba comunităţii… după puterile sale. Avea un fel de redută undeva mai sus pe malul Bistrei. Şi o dotare, un fel de sperietori ingenios improvizate de el. Nişte cutii vechi de conserve imitau exploziile de grenade! Trebuiau să fie alungaţi, cu orice efort, porcii mistreţi şi urşii (mai rar), care încercau să ajungă la culturile de cartofi şi în lanurile înalte aproape cât omul, să facă pagubă, fireşte. Dar, moş Ieremia era la post! Având şi doi dulăi în stare să se lupte cu sălbăticiunile, s-a reuşit de fiecare dată să fie alungaţi prădătorii! Putea fi... paznicul nostru de stele, războinicul şi un erou de poveste umblând printre amintiri şi evocând din câte îşi aducea aminte. În Al Doilea Război Mondial a străbătut, cu arma în mână, mare parte din Rusia… până a ajuns în iadul încercuirii de la Cotul Donului-Stalingrad. Dar a scăpat teafăr de aici. După multe peripeţii s-a întors acasă peste nişte ani!
…Se lumina de ziuă şi noi uitasem de somn… inerţia face să-l caut şi azi pe moş Ieremia. Dar mai poate fi găsit doar în amintiri şi în vreo stea. În amintiri şi în sufletul nostru poate fi găsit şi salvatorul şi prietenul cu poarta deschisă mereu pentru oaspeţi: Ionel Gliga. Poarta e acum zăvorâtă. Acasă - nimeni. Nici foişorul - magnet pentru prieteni, nu mai este. A rămas să-i veşnicească amintirea şi urmele altfel de viaţă, cea verde. Un cireş şi un frăgar crescuţi odată cu Ionel, acum înalţi, viguroşi, rămuroşi, misterioşi, stau de veghe la poarta zăvorâtă.
Cireşele şi dudele coapte străluceau ca briliantele… La un moment dat ne străbate un fior magic şi parcă îl vedem arătându-se către noi sufletul Ionelului preschimbat în înger îmbodobit cu coroniţe de cireşe... Şi se mira un vânt trecut pe acolo, iar noi vedeam cum se destramă apăsarea tristeţii. Cea mai bună dovadă este că a început să râdă cireşul şi aşa l-am lăsat, râzând din toate cireşele…
