În general, când spunem „statul român", „conducerea politică" etc., privim ca la ceva supranatural, la o Putere ce ne-ar putea ferici sau, dimpotrivă (mai ales), neferici. Se afirmă adesea: „a încălcat legile statului". Cine este, de fapt, România, statul? O ţară condusă de vreo 2.000-3.000 de oameni (ce-i drept, şmecheri), care, ani la rând, s-au perindat de la un partid la altul, de la o funcţie la alta, oameni ce-i slugăresc pe mai marii zilei, dar sunt aceleaşi figuri. Nu dăm exemple. Sunt prea multe…
Iată de ce, deloc întâmplător, partidele (oricare ar fi ele) sunt, în accepţia omului de pe stradă „o adunătură de profitori", un grup de oameni, ahtiaţi de parvenire şi, evident, de obţinerea banului nemuncit.
Cât despre oameni inteligenţi, cu merite în varii domenii, ce să mai vorbim… în timp ce, datorită nouă, votanţilor, se află la putere nişte elite false, acestea (elitele de… doi bani!) îi invidiază sau dispreţuiesc pe cei care, exasperaţi de mentalităţile toxice de aici aleg să emigreze. Sistemul (elitelor false) se bucură, de fapt, în secret, că astfel scapă de nişte potenţiali inamici care l-ar putea distruge pe viitor. Iar, societatea, în loc să facă zid în jurul acestor valori şi să le păstreze în ţară, preferă să menţină sistemul la putere prin vot şi partide politice. Voltaire spunea foarte bine că: „Nu ne putem dori ceva ce nu cunoaştem." Probabil că aici stă una dintre explicaţiile impasului de voinţă de schimbare în care ne aflăm!
