Consider a fi necesar şi oportun să scriu aceste rânduri despre una din principalele valori morale ale religiei creştine şi ale religiei în general, stimaţi cititori, nu doar în scopul transferului informaţional livresc, ci mai mult în scop practic, mai precis, în a arăta una din căile prin care societatea şi sufletul uman s-ar putea echilibra fără vreun cost material-financiar, respectând ceea ce presupune statutul omului religios. Aspect transparentizat mai mult în morala creştină, care din păcate a căzut tot mai mult în desuetudine, opulenţă şi consumul ostentativ, pe fondul capitalului de imagine, erodând asemenea valori morale ce configurează personalitatea omului adevărat credincios.
Desigur, asupra acestei virtuţi morale şi calităţi umane s-a discutat relativ mult, fără însă să-i fie cunoscute în suficientă măsură semnificaţiile sale din punct de vedere semantic şi caracterial. Cu atât mai puţin în prezent sau în societăţile bazate pe competiţie, când societatea umană este construită pe alte valori decât cele morale şi creştine, şi în mai mică măsură pe ceea ce este desemnat prin smerenie, pioşenie şi alte valori religioase creştine. În societatea prezentă, pe lângă competiţie, predomină capitalul de imagine, celebritatea, frumuseţea fizică, nu cea interioară, care nu poate fi ajustată chirurgical, ci doar prin credinţă şi moralitate. De aceea, după cum vom vedea, a fi smerit este mai greu decât a fi lacom, posesiv, „cool", orgolios sau vanitos, sau mai la modă, decât a fi „fiţos", ca manifestări ale societăţii de consum, cum din păcate a ajuns şi societatea românească prezentă, ca o societate anomică, alienantă şi consumatoristă, cu tot mai vădite tendinţe de secularizare religioasă, cel puţin în raport cu aceste valori, trăiri şi manifestări religioase. Din perspectivă semantică, acest cuvânt desemnează anumite atitudini şi trăsături de caracter, în principal, o reală şi fundamentală virtute religioasă, morală şi axiologică. Din dicţionarele de specialitate, am putut sintetiza următoarele semnificaţii ale smereniei: 1. atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bunăvoinţă; 2. candoare, inocenţă, neprihănire, nevinovăţie, pudicitate, virginitate; 3. atitudine smerită, comportament respectuos. Inventarul succint realizat evidenţiază că smerenia reprezintă o calitate morală şi caracterială ce nu poate fi lipsită unui om religios, şi nici religiozităţii în ansamblul său, chiar dacă la un asemenea atribut religios se face referinţă doar în creştinism. Din punct de vedere religios, în termenii bisericii creştine, smerenia se concretizează prin sentimente religioase manifestate prin evlavie, cucernicie, pioşenie, în ultimă instanţă, prin religiozitate şi comportament religios adecvat acestor valori şi trăsături caracteriale morale. De aceea, smerenia este asociată cu toate celelalte valori şi practici ritualice creştine: iubirea, rugăciunea, iertarea şi postul. Dacă iertarea este antidotul urii, dispreţuită în creştinism şi în religie în general, fiind respinsă de Hristos-Dumnezeu Fiul, smerenia ne ajută să dezvoltăm o adevărată imunitate faţă de această cursă a exacerbării urii, a orgoliilor nemăsurate şi a egoismului, fiind mai aproape de Dumnezeu decât de noi oamenii şi urâţenia ce ne caracterizează sub raport moral. Întemeierea biblică a acestei valori creştine o regăsim în Epistola Apostolului Pavel către Filipeni, în cap. 2, intitulat în mod expres „Smerenia creştină şi smerenia lui Hristos. A străluci în lume ca nişte lumini. Timotei şi Epafrodit", unde în versetul 3 se arată: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci întru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el însuşi" (apud. Biblia, ediţia 2011, traducere şi adnotare de marele teolog Bartolomeu Anania).
O asemenea trăire şi înălţare spirituală o resimţim mai ales în anumite situaţii „limită", atunci când suntem bolnavi şi mai aproape de moarte, şi când, aşa cum afirma Sfântul Siluan Anthonitul (1866-1938): „Sufletul îşi aduce aminte de moarte, devine smerit şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu, dorind să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii". Adevăr demonstrat de fiecare dintre cei care s-au situat în proximitatea morţii, când salvat fiind de Dumnezeu şi cu ajutorul medicilor, pentru moment devii foarte smerit, iertător şi iubitor. Atitudini şi sentimente care din păcate ne părăsesc destul de repede, aşternându-se uitarea şi ignoranţa faţă şi peste aceste trăiri şi simţiri care apropie mai mult omul de Dumnezeu, revenind relativ repede la condiţia umană cotidiană, cea care prin definiţia antroplogică este asociată mai mult regnului animal, cu mai multă gândire-raţiune şi cu mai puţin suflet-afecţiune. Caracterizare regăsită şi în sintagmă latină „homo hominis lupus", regăsită la filosoful englez Thomas Hobbes, care într-o traducere adecvată prezentei analize, semnifică faptul că omul se comportă cu semenul său ca un lup, sau şi mai grav, este o fiară faţă de semeni, predominând instinctul animalic, id-ul din noi, în dauna egou-lui şi superegou-lui, exprimându-ne în termenii psihanalizei, ca urmare a lipsei educaţiei şi culturii, în defavoarea iubirii şi credinţei, ca efect al alienării faţă de credinţă şi spiritul religios. În ceea ce priveşte legătura dintre smerenie cu rugăciunea, această conexiune devine evidentă chiar atunci când ne rugăm: „Doamne, dă-ne darul smereniei Tale". Desigur, toate rugăciunile induc în ultimă instanţă spre o asemenea trăsătură caracterială, făcându-ne mai buni, mai blânzi şi mai smeriţi. Dacă analizăm cererile din Rugăciunea Domnească, vom observa că Iisus nu-i cere Tatălui ceva maiestuos, ci esenţa existenţială în vederea supravieţuirii şi nu a huzurului, cum trăiau reprezentanţii puterii religioase şi politice ai acelor timpuri şi nu numai, cerere concretizată în rugăciunea menţionată prin „pâinea noastră cea de toate zilele" şi nu prin averi fabuloase, precum am fi tentaţi să-i cerem „peştişorului de aur" în schimbul libertăţii lui naturale şi al lipsei libertăţii noastre spirituale, singura cerere care în mod simbolic şi în concordanţă deplină poate conduce la acele Fericiri postulate de Cel care a fundamentat această religie a iubirii şi supunerii necondiţionate.
Rezultă din cele prezentate că o asemenea valoare morală, alături de alte trăsături caracteriale ale omului religios, devin imperative în configurarea profilului personalităţii creştinului autentic - real, precum şi al instituţiilor religioase care îi gestionează, în afara oricărei megalomanii şi opulenţe sfidătoare care alterează religia şi religiozitatea creştină printr-o asemenea percepţie distorsionată de către cei mai mulţi pretinşi creştini.
