Cândva Perpessicius spunea că, mai ales ca scriitor, „nu te poți opri la contemplare". Iar noi am mai continua, adăugând la aceste spuse sintagma: nu poți „fără implicare". Citind noua carte de publicistică a Marianei Cristescu, descoperim tocmai acest adevăr fundamental al scrisului nostru: implicarea, căreia îi adăugăm, și acea aparte trăire, și profesionalismul în această breaslă a răspunderilor. Pagină după pagină, descoperim acele surprinzătoare „respirații ale invizibilului" creator, ca afirmare a conștiinței scriitoricești, mai ales în vremurile din urmă, care, fără să ne dăm seama, ne-au creat tot felul de dependențe într-o societate cu perceptibilele, tot mai evidente, ale unor malformații ale unei societăți tot mai bântuite de neliniște, cu martorii ei, unii mincinoși, alții dăruiți adevărului incontestabil. Mai ales în goana asta nebună, nebună, după „știri calde", unele contrafăcute, scoase, nu de puține ori, din degetul mic.
Descoperim, cu ușurință, acest adevăr, în editorialul „A înnebunit lupul? Care inimă? Cine nu ne amenință?", care deschide cartea de publicistică „Gustul cenușii". Un semnal de alarmă, că focul este la granița noastră, că pe țarul Putin, cel care probabil n-a auzit încă de generalul din armata americană George Pomuț, cu rădăcini în Șcheii Brașovului. După anexarea Crimeei, poate i-ar trece prin cap, ca Alaska să fie alipită Rusiei. Probabil, el, țarul Putin, habar nu are că generalul Pomuț a fost consul general al SUA la Sankt Petersburg, după acel război, implicat puternic în negocierile pentru Alaska, cedată americanilor, de către țarul Rusiei, pentru 7,2 milioane de dolari, probabil, chiar la un joc de cărți. Probabil că el încă n-a aflat nici faptul că acest mare bărbat român, generalul Pomuț, a rămas și a murit sărac lipit, în Rusia, la 1882, îngropat la Smolensk, de unde, după revoluția proletară, din 1917, a fost evacuat.
A fost evocat, în schimb, de președintele american Bill Clinton, în anul 1997, cu ocazia vizitei în România.
Participăm, zi de zi, la degradarea acestei lumi tot mai bulversate, tot mai amenințate, a unor părți ale ei, în care-i mare nevoie, iar Mariana Cristescu, atrage atenția asupra acestui aspect important, să spunem nu refuzului comunicării, tocmai prin implicarea amintită, împotriva certaților cu lumea, inși înspăimântători, împotriva celor cu inimi rătăcite în praful indiferenței, adepți ai morții minții și a sufletului, privilegiați de soartă și total nepăsători.
Cu pas definitiv spre uitarea răului, cu implicații majore în destinul colectiv se implică dr. Mihai Târnoveanu, sărind în ajutorul semenilor, a acelei mâini de români din Doboi și din alte localități harghitene, căruia, Mariana Cristescu, în câteva creionări lirice, îi face portretul: „Fiu de preot, cu hăulitul codrilor pulsându-i în artere (…), simte țărâna durută a acestui neam". Potrivite sunt cuvintele despre scriitorul Claudiu Iordache și nevoia rescrierii „Spațiului Mioritic" în această actuală „asurzitoare tăcere". Așa că valoarea și oamenii ei fac mai mult decât Baza Deveselu.
Asistăm, parcurgând cartea de publicistică „Gustul cenușii", a Marianei Cristescu, la fapte și întâmplări parcă dintr-o suprarealitate, parcă neverosimile, cu implicații în acel destin colectiv, al unei lumi „aruncate în amurguri de viață". Să ne gândim doar la alt mare român, cu rădăcini la Moscopole, oraș aromân, Emanoil Gojdu, statuia căruia a fost evacuată din centrul Oradei (la Ștrandul Ioșia, aici, cum spunea cineva, „să facă baie, că-i bătrân!"). De ce nu-i evacuat, după capul sec și dorința unora, și din istorie? Poate s-au gândit și la scoaterea lui din istorie unii, care nu i-au citit vreodată, nici măcar un rând din Testamentul lăsat: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta că, încă, și după moarte, să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Națiunii". Numai că, regretabil, la urechile domnilor Călin Popescu Tăriceanu, fost premier, și ale lui Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de Externe, aceste rânduri ale Testamentului n-au ajuns, vânzându-i, fără rușine, vecinei Ungari, întreaga „Moștenire Gojdu". Cel care, prin testament, a lăsat burse pentru Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza, Victor Babeș și alți studenți deveniți personalități ale românimii, a ajuns bătaia de joc a unora! A unor nemernici vânduți. Ce păcat!
Nu sunt uitați nici poeții, în acea nevoie „de flăcări în tandem", prin acele rânduri dedicate poetei Viorica Feierdan, atunci când „cuvântul universal de ordine este - Iubire". Un loc aparte este dedicat cărții „Magia secundei", a talentatei scriitoare Mihaela Rașcu, precum și expoziției extraordinarului pictor și sculptor sirian Ammar Alnahhas, prezent la Târgu-Mureș cu expoziția „Mozaic de Messopotamia", căruia îi sunt dedicate rânduri cuvenite talentului, voinței și inspirației.
Dar atunci când lumea cade sub buldozerele sfidării și disperării, când fibra neputinței cedează aroganței și virulenței agresive, prezentarea prezentului alarmant este pusă sub nevoia salvării de nepăsare și neimplicare, totul așezat sub spusele „Cine uită nu merită". Iar dacă vrei pace, se spune, pregătește-te de război! Parcă tot mai mult începe să ne hărțuiască această stare. Momentele grele din istoria Armeniei, anului 1915, când Turcia, acuzată azi de genocid, a ucis milioane de suflete, cele ale anexării Basarabiei și a nordului Bucovinei, ale bătăliei românilor din Serbia, ale preacucernicului părinte Boian Alexandrovici, de pe Valea Timocului, devin emoționante, prin forța lor și implicare, cu referiri la acel mereu „cap plecat", al trădărilor, care ar trebui tăiat de fiecare dată.
Se spune că un călău, un tăietor de capete, în Arabia Saudită este retribuit cu 1.000 de dolari. Întrebarea este: „Dar o trădare de țară cât face?". Scriind despre afacerea lui Timis Frank, de la minele de aur de la Roșia Montană, nu poți să nu simți marea lehamite și „dreptul la greață".
Călătorind „peste apele timpului", parcurgem, prin cartea „Gustul cenușii", o realitate ca un sfârșit îngrijorător de spectacol al lumii. Cădere, din când în când oprită de fluturarea unei ii românești, ambasadoare românească în lume, mai prețuită aiurea decât pe la noi. Nu-i de mirare azi, în aceste timpuri antibiblice, „când energiile negative macină totul". Încât nu putem decât să ne întrebăm împreună cu Mariana Cristescu: „Ce religie va avea secolul 21?", mai ales în fața atâtor atacuri ale Statului islamic.
Din când în când, prin aceste vremuri ale perplexității, în această „dimensiune a procesului de malformație a prezentului", răsare acel „Albastru din gorgane", cu referire la cartea lui Al. Florin Țene, cu acele motive, de când lumea, care fac parte din Triunghiul Magic de pe vremurile dacilor: Sarmizegetusa, cetatea Piatra Roșie, Sanctuarul de la Racoș, templul de la Șinca Veche, Vârful Omul și Piramidele de la Șona. Încât nu poți să nu te întrebi: oare e doar o legendă și n-a existat acel uriaș schelet dacic, hiperborean, din rândurile uriașilor Daciei, în Patria Giganților, descoperit la Roșia Montană, aflat azi, acolo unde ne este blocat Tezaurul furat, tot la Moscova?
„O lume nebună, nebună, nebună!", exclamă Mariana Cristescu, întorcând ultimele pagini ale cărții „Gustul cenușii", convingându-ne că, într-adevăr, „limpede nu vezi decât cu inima". O carte a diagnozei prevăzătoare, pe alocuri ducând, parcă, la niște pagini de jurnal, Mariana Cristescu fiind „nu un martor al secundei, ci acționar total implicat, cu mintea și cu condeiul".
Pagini scrise cu talent jurnalistic și cu inspirație literară, dublate de gândul că, până la urmă, poți ieși învingător, cu aceea logică curată, cu mintea trează, cu sufletul și cu gândul cel bun!
