Anul 2015 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi" şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii". Am ales pentru această lună pe Părintele Ioan Iovan.
„Cea mai cunoscută personalitate duhovnicească din spaţiul spiritual mureşean este Părintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Am spus „de la Recea", pentru că aici îşi încununează venerabilul duhovnic misiunea, după o lungă perioadă de necazuri şi bucurii, de încercări şi biruinţe, dacă ar fi să pomenim doar faptul că a făcut parte din pleiada preoţilor chinuiţi în închisorile comuniste pentru credinţa lor.
S-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criş, jud. Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică", la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie. Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949, ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţa.
În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasa împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propagandă împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate ale credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.
În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „Partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologica în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".
Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.
A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.
Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi", după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud. Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice si fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic si fizic şi se „reeducau", lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele Ioan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.
Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare", le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat". Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe părintele Ioan să citească din „Biblia hazlie". Bineînţeles că
n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la „zarca", cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.
Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele Ioan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ţinere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.
A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.
În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi, văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionară, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea. I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii mănăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii." (text cules din lucrarea „Cuvinte împărtăşite de Părintele Ioan şi Maica Stareţă Cristina", Alba Iulia, 2007).
Am avut deosebita bucurie ca în primii ani de preoţie să pot să mă împărtăşesc din învăţăturile şi harul Părintelui Ioan care mi-a fost şi duhovnic în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, lucru pentru care nu pot decât să-I mulţumesc Domnului şi la fiecare proscomidie slujită la altarul rânduit mie să-l pomenesc cu mult drag pe Părintele Ioan. Pentru toţi ceilalţi nu ne rămâne decât, ca, acolo, la frumoasa Mănăstire Recea, unde îşi doarme somnul de veci, să spunem o rugăciunile pentru cel care a fost Părintele Ioan, marele duhovnic, omul plin de atâta căldură şi bucurie. Dumnezeu să vă numere între sfinţii Săi, Părinte Ioan.
