Urmele trecutului, simbolurile încătuşării şi ale destinului atât de împovărător şi de înjositor pentru neamul românesc din Transilvania, impus de imperialii de la Viena, ajunşi, de nevoie, în cârdăşie cu grofii maghiari (care îi contestaseră, într-un moment de fudulie şi de exacerbare a hungarismului, cunoscut în istorie sub denumirea improprie de Revoluţie maghiară de la 1848), în urma dualismului din 1867, s-au menţinut încă vreo câţiva ani în oraşele din Ardeal, după realizarea unităţii naţionale la sfârşitul Primnului Război Mondial, la 1 Decembrie 1918, iar motivele vor fi revelate de însuşi conţinutul articolului pe care, dragi cititori, urmează să îl lecturaţi, articol recuperat din presa de altădată.
El rămâne extrem de semnificativ cât priveşte verticalitatea morală şi ataşamentul patriotic ale oamenilor politici români din perioada interbelică. Iar comparaţia cu ceea ce se petrece astăzi nu îţi poate crea decât un sentiment de dezgust faţă de o declasată clasă politică, cică românească, repetentă la disciplina... istoria naţională! Adunătură de politruci care interzice onorarea şi chiar discutarea contribuţiei marilor personalităţi ale perioadei interbelice, cea care demonizează figuri emblematice care şi-au asumat destinul tragic al ţării şi o soartă tragică personală, precum mareşalul Ion Antonescu, cea care, prin legiferare, încearcă să deturneze sau să cenzureze munca istoricilor, dar care — în schimb — permite denigrarea simbolurilor naţionale, afirmarea publică a scopului de înfiinţare a unui aşa-zis Ţinut Secuiesc şi federalizarea României, omagierea unor criminali de război precum Wass Albert sau ridicarea de statui călăilor neamului românesc, precum cea de la Arad, cică a „reconcilierii".
Sunt câteva din gândurile pe care mi le-a trezit lectura articolului Monumentele străine, apărut în Gazeta Oficială a oraşului Târgu-Mureş, „Oraşul", Anul I, Nr. 18, din 29 septembrie 1923, p. 169-170, nesemnat. Sublinierile aparţin originalului. Îl reproducem integral.
„Deodată cu ruperea cătuşelor puse pe inimele şi sufletele noastre româneşti, în prima zi a revoluţiei din Noiemvrie 1918, tinerimea Universitară, o parte covârşitoare a celorlalţi intelectuali, ba chiar şi poporul de rând au privit ca ceva ce se înţelege de la sine, ca urmând schimbarea vremilor, vor dispare toţi ghimpii înfipţi în carnea noastră vie, cu văditul scop de a provoca îndoială în noi, a ne obicinui încetul cu'ncetul cu gândul că idealul nostru e un vis, care nu se poate realiza, că jugul e aşa de tare, încât nu'l putem sfărma.
Înţelegător şi blând cum e românul, nu s'a dedat la fapte volnice [=hotărâte] şi brutale pentru accelerarea schimbării vremurilor. Unele instituţii de subjugare, ca jandarmeria [şi] administraţia ungurească au dispărut, ca ceara de la faţa focului, încă în prima zi a libertăţii.
S-au schimbat multe, însă dispariţia monumentelor ridicate de apăsători pentru a ne servi nouă ca un memento, — arătând tăria lor şi, deci, eternitatea robiei noastre, — s'a aşteptat în zădar.
Anumite concepţii greşite de civilizaţie, consideraţii, puţină politică ori teama de responsabilitate şi de pierderea popularităţii au reţinut autorităţile noastre să ia măsurile ce le pretinde sentimentul fiecărui român, desbrăcâdu-se, lăpădâdu-se [=renunţând] de alte consideraţii.
Nu e permis să dovedim prea multă consideraţie pentru a da expresie convingerei noastre, pentru a ne pune în deplină armonie faptele cu simţămintele, căci acesta ar dovedi slăbiciune şi nu cultura superioară care execută formula: «să respectăm convingerile altora»; a[le] celor altora, cărora nici prin gând nu le trece să le respecteze [pe] ale noastre, [ale] acelor altora cari mai bucuros ar sugruma simţămintele şi convingerile noastre împreună cu pe noi înşine; grija să nu-i jignim pe unguri e ridicolă, că i-am jignit şi în trecut prin simplă existenţa noastră; cu atât mai mult îi jignim acum prin faptul că noi avem stăpânirea.
La noi, în Tg.-Mureş a trebuit ca bravii voluntari să-şi piardă răbdare[a] în aşteptarea acţiunei autorităţilor şi să depărteze ei [pe] călăii românilor la 1848, pe Kossuth (1) şi pe Bem (2) de pe piedestalele din Piaţa Reg.[ele] Ferdinand. [Actuala Piaţă a Trandafirilor]
În o ţară ca Franţa, autorităţile şi-au făcut datoria conform convingerii: au chiar topit asemenea monumente. Mai recent s'a topit statua lui Frideric III-lea (3) din Metz, retopindu-se în statua patriotului francez Paul Deroulede (4); monumentul acesta la 16 Octomvrie 1921 a fost şi desvălit, în cadrele unei adevărate serbări naţionale, cu solemnităţi militare şi civile şi la care au asistat cu caracter oficial guvernul Franţei şi delegaţii altor ţări — cari au aprobat procedura; vorbirea [=cuvântarea] de desvălire a ţinut-o însuşi Ministrul de răsboi a[l] Franţei, Dl M. Barthou. Fraţii Italieni au răsturnat în marea Adriatică imposantul monument al Mariei Therezia de pe molo [=dig (it.)]din Trieste, cum şi Boemii [=slovacii] au îndepărtat [pe] cel din Bratislava; polonii în zilele acestea au îndepărtat ultimele rămăşiţe cari aminteau trecutul în o biserică. Deci să nu ne închipuim că civilizaţia superioară este egală cu călcarea pe sentimente, cu tolerarea tuturor sfidurilor [=sfidărilor] aduse sentimentului nostru naţional.
Purcezând din convingerea şi sentimentele acestea, conducerea oraşului nostru, secundată de un comitet compus din cei mai de seamă bărbaţi din localitate, a hotărât să ridice monumente româneşti şi în Tg.-Mureş. Aceasta cu atât mai vârtos, că locurile şi construcţiile de bază vechi se pot utiliza. Aşa s'a hotărât, că pe unul dintre aceste locuri să se ridice monumentul «Soldatului Român» a[l] M. S. Regelui Ferdinand a tuturor românilor, pentru a comemora [sic!] 5 ani dela zilele istorice când s'a pus pe veci stăpânire românească în acest oraş.
Azi, când e fixată şi ziua desvălirii monumentului, presa minoritară — se vede încurajată de declaraţiile recente ale lui Horthy (5) — ţipă şi înjură. Ţipă şi înjură aceia cari au pus dinamită preamodestului nostru monument «Piatra Libertăţii» din Blaj (6), aceia cari au confişcat colecta pentru monumentul lui Avram Iancu (7), aceia cari au devastat catedralele monumentale din Franţa şi Belgia, ca şi muze[e]le din Italia, intocmai ca şi lăcaşul modest al ţăranului român din vechiul Regat.* [Pe parcursul Primului Război Mondial, n.n.] A ne lăsa influinţaţi de călăii de ieri, fariseii de azi, nu ar fi o dovadă de cultură, ci de laşitate. Francezi[i], italienii, cehii încă numără [= înseamnă, contează] ceva în istoria culturală a lumii şi faptele lor, cu mult mai drastice, nu le-a detras [latinism: nu i-a injosit, nu le-a micşorat prestigiul] nimic din aceasta.
*
* *
Cazul concret e următorul: monumentul Soldatului Român se va ridicare în locul unde era pe un stâlp de piatră un relief a[l] lui Petrovici-Petöfi (8). Relieful a fost îndepărtat de consiliul oraşului în urma evenimentelor din 1918-19. Stâlpul amintit — se poate convinge ori cine — nu are azi nici o legătură ori amintire de Petrovici-Petöfi şi aşa cum e, e şi neestetic.
Afirmaţiunea presei minoritare că acel monument s'ar fi ridicat din contribuţie publică e inexactă. Anume, publicul nu a contribuit aproape cu nimic, ci s'a zidit pe banii oraşului, daţi în două forme. Anume, oraşul a dat odată o sumă indirect, lăsând ca unii antreprenori ai săi, în loc să lucreze oraşului în preţ mai redus, să dea o sumă corespunzătoare «Societăţii de înfrumuseţare» a[l] cărei preşedinte — în 1910, când s'a hotărât ridicarea monumentului — era prefectul. Oraşul a acordat sub Nr. 3223-910 societăţii încă 3 000 Kor.[oane]. Din acestea sume a plătit societatea 7 500 Kor.[oane], iar oraşul a mandatat sub nrii 12907, 5457, 5028 şi 7056 — 913 şi 635 — 914 din fondul alodial cap. XIV. art. 5 şi 6 încă 10.286 Kor.[oane]. Măsura contribuţiei din partea oraşului la ridicarea monumentului a fost atât de covârşitoare, în cât sculptorul Paul Lederberger dupăce în nenumărate rânduri a somat fără rezultat consiliul orăşenesc pentru achitarea datoriei, — a predat cazul advocatului Dr. Burian János din Esztergom spre împrocesare. Credem deci că oraşul are titlu de drept pentru a dispune de soclu, punându-l la dispoziţia comitetului care ridică monumentul «Soldatului Român» într'adevăr din contribuţie publică, cu ajutorul băncilor, ca şi din obolul ţăranului, recunoscător acelui soldat care a adus şi pe aceste plaiuri dreptatea şi împroprietărirea lui.
*
* *
O frasă folosită cu predilecţie de «tigrii» noştri localnici e: vechiul regim unguresc a edificat, iar noi distrugem.
Să vedem, — la lumina proceselor verbale a[le] congregaţiei — ce anume a «edificat» din acest oraş regimul unguresc. Instituţiile şi intalaţiunile s'a[u] făcut în mare parte din subvenţiile acordate până în 1917, în total peste 12 milioane Kor.[oane] (pe atunci încă bune [=valoroase, puternice]) «capitalei săcuilor» de către stat.
Deci regimul unguresc al oraşului a întrebuinţat numai aceşti bani — o parte din impozitele plătite cu sudoare de către noi, «naţionalităţile» de odinioară — pentru a face să se afirme excluzivismul maghiarizmului şi în Ardeal, unde ei erau o minoritate disparentă [=pe cale de dispariţie].
Într'adevăr, iată cum glăsuiesc oratori[i], conform proceselor verbale: «Atragem atenţiunea asupra seriozităţii situaţiei, aici în Ardeal, unde trebue să ţinem focul pentru idea naţională cu un milion şi jumătate de valahi şi 1/4 de milion germani, abia 870 mii unguri.»
«În partea aceasta de ţară locuită de o mare de naţionalităţi să facem totul pentru asigurarea hegemoniei maghiare şi a supremaţiei ideii de stat maghiară [sic!].»
«S'a zidit maghiarimei la marginele hotarelor etnice a naţionalităţilor o fortăreaţă tare, de neînvins, pentru superioritatea maghiarimei şi a puterii ei de contopire.»
Deci aceasta este ce a edificat trecutul din Târgu-Mureş. Această «edificare», sigur, o să continuăm a o distruge! Totodată, o să edificăm însă Tg.-Mureşul aşa cum i-a fost lui hotărât să fie: un centru puternic a[l] industriei naţionale şi focar luminos al culturei româneşti.
Întru îndeplinirea acestui scop înţelegem să ne punem toate puterile, fie prin munca pacinică, fie cu arme contra steagurilor promise de Horthy, promisiune care pe unii dintre cetăţenii «loiali» ai României i-a făcut şi mai cutezători."
N o t e
*) Acum tocmai ungurii au fost aceia cari au devastat la 1918, între altele, statua lui Scudler, primar în Timişoara, ca şi monumentul ridicat „credinţei" de însuşi fostul lor împărat şi rege Francisc Iosif I. (nota redacţiei)
1) Lajos Kossuth (1802-1894), conducător al evenimentelor de la 1848-1849 din Ungaria, ministru de finanţe şi guvernator de facto al Ungariei în această perioadă. Refuzul acestuia de a acorda drepturi românilor şi încercarea de anexare a Transilvaniei la Ungaria a dus la războiul civil din Ardeal.
2) Iozef Bem (1795-1850) general polonez; devine comandantul trupelor „revoluţionare" maghiare, luptând cu oastea lui Avram Iancu şi cu armatele imperiale şi cu cele ruseşti. După înfrângerea de la Timişoara (9 august 1849) fuge în Imperiul Otoman şi trece la islamism.
3) Fridriec Wilhelm al III-lea (1770—1840), rege al Prusiei. A dus o politică conservatoaare, absolutistă, refractară la reforme. Încheie, în 1815, „Sfânta Alianiţă" cu Austria şi Rusia.
4) Paul Deroulede (1846-1914) scriitor şi politician naţionalist francez. A militat pentru recuperarea Alsaciei şi Lorenei de către francezi. A participat la războiul franco-prusac din 1870.
5) Miklos Horthy (1868-1957), „amiral" şi guvernator al Ungariei între 1920 şi 1944; a dus o politică autoritară, de dreapta, în interior şi una revanşardă, de refacere a Ungariei mari, pe plan internaţional. Orientarea acestuia va deveni radicală după alierea sa la politica Germaniei naziste şi o parte din pretenţiile sale asupra Transilvaniei vor fi satisfăcute în urma odiosului Diktat de la Viena (30 august 1940).
6) Bloc de piatră înalt de patru metri, ridicat de elevii din Blaj, în 1858, în amintirea românilor transilvăneni participanţi la adunarea de pe Câmpul Libertăţii şi a celor dispăruţi în miscarea paşoptistă. A fost dinamitat la 16 noiembrie 1908 de autorităţile austro-ungare.
7) Colecta iniţiată de Ioan Rusu-Şirianu, în 1894, popularizată de revista „Tribuna", urmărea ridicarea, la Ţebea, a unui monument întru cinstirea lui Avram Iancu.
S-au strâns aproape 2000 de florini; suma va fi confiscată de autorităţile maghiare, iar patrioţii români implicaţi în strângerea acestui fond vor fi întemniţaţi.
8) Petöfi Sándor (1823-1849), pe numele adevărat Alexander Petrovici, de origine sârbo-slovacă, poet maghiar implicat în evenimentele anilor 1848-1849. Scrie acum câteva poeme cu puternică tentă românofobă. Se alătură armatei lui Iozef Bem şi moare în lupta de la Albeşti (lângă Sighişoara), în data de 31 iulie 1849.
Selecţia textului, prezentare şi note, prof. Alexandru Ciubîcă
