Datoriile omului faţă de semeni

Distribuie pe:

Întreg istoricul omului arată că el este fiinţă socială, adică e creat din natură să trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor săi. Caracterul social al fiinţei umane îl probează mai întâi imboldul irezistibil după asociere cu semenii - imbold sădit din natură în firea omului şi în temeiul căruia fiecare om simte o atracţie firească faţă de semenii săi. O continuă izolare devine insuportabilă pentru omşi este negativă pentru dezvoltarea sa. De aceea, instinctul de asociere cu semenii îi este asociat tot din natură, imboldul de a comunica semenilor din interiorul sufletesc propriu, a căuta la ei participarea la bucuriile proprii şi mângâiere în suferinţe. Acest caracter îl probează apoi şi imperfecţiunea firii omeneşti. Căci omul, ca orice fiinţă creată, este limitat în puterile, aptitudinile şi posibilităţile sale. Izolat, el nu-şi poate realiza perfecţiunile corespunzătoare firii sale, după cum nu-şi poate da singur nici existenţa.

Astfel, omul, nu numai în primii ani, ci tot timpul vieţii este avizat la ajutorul semenilor, atât sub raport trupesc, cât şi spiritual. Îmbrăcămintea, hrana, locuinţa, diferitele unelte, omul, dacă ar trăi izolat, nu şi le-ar putea pregăti. Chiar sub raport curat trupesc, viaţa omului izolat, admiţând posibilitatea ei, ar fi deci, prin definiţie, o mizerie cumplită.

Oamenii sunt, astfel, din natură, după însăşi firea lor, avizaţi la ajutor reciproc, sunt destinaţi să trăiască în colectivitate, în societate. Omul după însăşi firea sa, este menit să trăiască în societate cu semenii săi, pentru a se ajuta reciproc. Chiar şi graiul omenesc - mijlocul de comunicare a cugetării umane - arată că oamenii sunt avizi la sprijin reciproc. Iar faptul că omul este fiinţă socială, că-i creat pentru viaţa de societate, generează o serie de datorii şi răspunderi, care normează comportarea sa faţă de semeni. Aceste datorii pot fi împărţite în două categorii: generale, pe care fiecare trebuie să le observe faţă de semenii săi şi speciale, reclamate de anumite forme ale vieţii sociale.

Fiindcă omul, după însăşi firea trebuinţelor sale, e menit să trăiască în societate cu semenii săi, natura atitudinii sale faţă de semeni a format mereu obiect de analizăşi discuţie. Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său impune omului datoria de a se îngiji, după putinţă, de diferitele trebuinţe ale aproapelui. Căci după concepţia creştină raporturile dintre indizi ca şi dintre colectivităţile umane trebuie să fie luminate

şi diriguite de iubirea creştină. Oamenii trebuie să trăiască împreună în societate, în deplină armonie, în bună înţelegere şi în sprijin reciproc.

Lasă un comentariu