Ungaria +1, România -2! Nu puţini au fost românii care, înaintea meciului Ungaria-România, de la sfârşitul săptămânii trecute, aveau speranţe că tricolorii noştri se vor trezi, după meci, cu biletele de avion pentru Paris în buzunare. N-a fost să fie! Şi nu pentru că n-au vrut ungurii, ci pentru că, într-un fel, n-am vrut noi!
N-am avut curaj, la Budapesta, să înfigem, în „aţele" porţii lui Kiraly, vreo minge, dacă nu două, trei. Ai noştri n-au jucat perpendicular pe poarta adversă, cu tendinţă vădită de a înscrie. Au jucat de-a latu', nu de-a lungu' terenului. N-au ţintit poarta adversă, nici cu atacuri furibunde, nici cu şuturi-trasoare de la distanţă.
Nu zic, s-a întâmplat să avem şi ocazii de a marca, dar au fost întâmplări...întâmplătoare, în stereotipia jocului axat pe schema na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie!
Nu ştiu de ce/de cine le-a fost frică infanteriştilor români de sub comanda generalului Iordănescu, pentru că grenadirii cu sânge de honvezi instruiţi de ober-gruppenfuhrerul Bernd Storck, practic, n-au opus rezistenţă.
Nu ungurii au ridicat un zid de apărare în faţa careului lor, spre a se apăra de „invazia" atacanţilor-atacurilor româneşti, ci noi, prin jocul nostru fără orizont, am ridicat acest zid!
Unii spun că românii n-au îndrăznit pentru că, de fapt, şi-au dat seama că ungurii sunt puternici. Eu cred că puterea ungurilor a fost, de fapt, slăbiciunea noastră!
Ungaria era de bătut la ea acasă! S-a văzut clar, din atitudinea în joc, că ar fi mulţumită cu un meci egal. Ca să nu zic nul, pentru că meciul a fost nul la capitolele virtuţi tehnico-tactice, joc alert, plăcut, spectacol.
Mi-ar fi plăcut să constat că, după o dispută memorabilă, România a obţinut un egal cât o victorie. Din păcate, n-a fost aşa! A fost un egal pierzător! Ungurii au smuls un punct, noi am pierdut două, şi odată cu ele, şi locul 1! Păcat!
La gesturi reprobabile întâmplate în tribune - accentuez, în tribune -, suntem la egalitate! Mai nuanţat, meci nul! Îl declarăm pierdut! Bine că n-am învins!
Noi am deschis scorul, printr-un autogol în comportamentul maghiarilor. Nu naţiunea maghiară, ci nişte huligani s-au întors cu spatele la teren când s-a intonat Imnul României. Adversarii noştri au egalat tot printr-un autogol, de tot râsu'-plânsu'! S-a iscat un scandal în tribune între români (stelişti) şi...români (dinamovişti) cu comportament huliganic! Jandarmii maghiari au intervenit şi au aplanat conflictul româno-român de la Budapesta! Poate ne trezim cu o penalizare de la FIFA!
Peste trei zile au venit grecii la Bucureşti. Aveam ocazia să mai îndulcim amarul insuccesului, prestaţiei nesatisfăcătoare de la Budapesta. N-a fost aşa!
Am jucat cu Grecia ca şi cum am fi câştigat la Budapesta! Să recunoaştem, grecii au fost mai periculoşi decât ungurii, dar asta nu scuză cu nimic prestaţia noastră.
Meciul de-acasă cu Grecia parcă a fost o rejucare a meciului cu Ungaria! Jocul nostru a fost la indigo cu cel de la Budapesta: slab şi, mai ales, steril, fără gol. Până şi rezultatul a fost acelaşi: meci nul!; îl declarăm pierdut!
Fotbaliştii n-au pierdut toate şansele la calificare, şi cred că nici din primele de jocuri pe care eventual, le vor câştiga, dar românii care-i iubesc au mai pierdut din capitalul de speranţe, de entuziasm...!
Desigur, până la primul gol marcat (n-au mai înscris din martie!), până la prima victorie, şi, mai ales, până la primul joc frumos, convingător, ofensiv.
Acum, mai ales acum, e de încurajat, de iubit mai mult echipa, lotul României, această mână de oameni care ne reprezintă pe noi, toţi românii, oriunde ne-am afla, acasă, între fruntariile ţării, ori printre străini...
„Niciodată, niciodată, să nu uităm de cei mai trişti ca noi!" N-am să comentez mai jos despre refugiaţii din Ungaria, nici despre cauzele acestui val de migraţie a musulmanilor în Europa creştină, nici despre America (a primit până acum doar circa 1.000 de refugiaţi sirieni, verificaţi „la sânge"), nici despre ţările arabe super bogate, care nu au primit niciun amărât de sirian, nici despre cum se vor integra social, economic, spiritual, cultural, aceşti refugiaţi şi următoarele valuri care vor popula în scurt timp Europa, cu milioanele, nici despre câţi dintre aceştia vor dori să trăiască în pace, „în legea lor", dar şi îmbrăţişând valorile lumii creştine, ale civilizaţiei occidentale, nici despre câţi ar putea teroriza oameni nevinovaţi cu atacuri (sin)ucigaşe.
Am să scriu despre românii din România refugiaţi în România! Păi, da, că în România sunt mai multe Românii!
Una dintre aceste Românii este cea a zecilor de mii de familii trăitoare sub limita sărăciei!
Alta este cea a celor care trăiesc, la propriu, sub limita limitei sărăciei, adică România miilor de copii, tineri, bătrâni, trăitori...sub pământ! Literalmente! Sunt acei români care au emigrat din supraterana şi fascinanta Românie în România subterană, ale cărei porţi de intrare sunt gurile de canal, iar capitala este sub Bucureşti, mai exact, sub Gara de Nord.
Ca să intre în această ţară, românii n-au nevoie de viză Schengen. Şi nici străinii. Străinii vin, văd şi pleacă. Românii rămân.
Americani, englezi, germani, coboară în „oraşele" subterane, unde fac fotoreportaje senzaţional...de bine plătite, cu năpăstuiţii „emigranţi" care şi-au stabilit aici reşedinţa.
Toată lumea ştie despre această Românie, şi românii şi străinii, dar nici românii, nici străinii nu se-nghesuie să încerce, măcar, să-i aducă la suprafaţă pe aceşti dezmoşteniţi ai sorţii.
Român sau străin fiind, privind la aceşti tineri, copii, fie că sunt românii de prin canale, fie că sunt refugiaţi musulmani, te încearcă mila, mila creştină!
Din milă creştină, sau din dispoziţii înalt europene, România va primi refugiaţi sirieni. Unii zic circa 1.000, alţii zic circa 8.000. Bine-ar fi să nu depăşească ordinul miilor!
Cu toată suma europeană alocată în acest scop, nu va fi uşor nici cu 1.000, nici cu 8.000. Nu ştiu (cu) cât va fi sprijinit statul român de către UE în asigurarea condiţiilor minime de şedere mai mult sau mai puţin îndelungată a arabilor în România terestră, dar ştiu că, măcar acum, cu această tristă ocazie, să ne amintim, să alocăm şi bani (autohtoni şi eventual, europeni), şi suflet românesc (de la străini, nicio nădejde!), pentru a-i ajuta pe „cei mai trişti ca noi", românii refugiaţi din România terestră a capitalismului multilateral dezvoltat, în România subterană!
Oare când se va întâmpla miracolul ca toţi locuitorii României subterane să „fugă" din această ţară şi să nu se mai întoarcă niciodată?
Oare când se va întâmpla miracolul ca standardul înalt de viaţă socială, economică, morală, culturală din România supraterană să interzică, pe veci, românilor, accesul în catacombele României subterane?
