O cunoaştere a specificităţii neamului românesc presupune, fără îndoială, pe lângă aprofundarea datelor istorice, pe lângă circumscrierea şi descrierea structurii geografice, pe lângă încadrarea dezvoltării liberale într-un ansamblu european şi universal şi o cercetare ştiinţifică a evoluţiei limbii (a limbii române).
În Cea dintâi învăţătură, istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) mărturiseşte că prin faptele prezentate în letopiseţele vechi a trăit intens, oricând şi oriunde, cu aceeaşi pasiune ca şi aceea de la care plecase şi se simţea stăpân pe întreaga lume…
Dar scrierea şi lectura presupune exprimare şi exprimarea presupune ca element esenţial - cuvântul. „Omul şi-a făcut cartea în toată materialitatea şi spiritualitatea sa…" (Tudor Arghezi).
Limba română, în evoluţia ei, a cunoscut mai multe etape.
Limba română comună este un idiom abstract, o convenţie propusă de lingvişti. Este în felul acesta denumit mijlocul de comunicare lingvistică folosit la sud şi la nord de Dunăre, înainte de separarea aromânei de dacoromână. Pentru acest idiom convenţional s-au folosit şi alţi termeni: Sextil Puşcariu propunea denumirea de „străromână", Ovid Densuşeanu numeşte acest idiom „românică balcanică"; G. Ivănescu „româna primitivă"; D. Macrea propunea termenul „româna comună primitivă" iar I. Coteanu apelează la termenul „limba traco-romanică".
Considerăm că este necesar să răspundem cel puţin la două întrebări:
De ce se recurge la aceste convenţii (în cazul nostru la un idiom abstract: limba română comună)? şi a doua întrebare: Cum explicăm demersurile pe care le-au folosit lingivştii amintiţi?
Pentru a răspunde la prima întrebare, insistăm asupra faptului că procesele (evenimentele) istorice (sociale) nu cunosc discontinuităţi: nu pot exista hiaturi (goluri) în evoluţia istorică, socială, economică şi lingvistică. Nu putem opri mersul istoriei câteva secole pentru că nu avem documente, relicve arheologice, fortificaţii etc.) Şi nu putem spune că nu avem! Dar se poate pune o întrebare subsidiară. Dacă în secolele II - VI d. Hr. s-a folosit pe teritoriul de la nord de Dunăre latina târzie (dunăreană) pentru exprimarea legăturilor economice şi administrative, atunci după dezmembrarea Imperiului Roman, cum s-a asigurat continuitatea în comunicare (şi nu numai!).
Răspunsul la această întrebare e dat în manualul de limba şi literatura română pentru clasa a XI-a, coordonator Eugen Simion; prin acest proces de dezmembrare (explicaţiile istorice, sociale, economice, administrative sunt cuprinse în tratatele istorice) s-a deschis calea formării limbilor romanice (neolatine) dintre care menţionăm pe cele mai cunoscute şi cu o arie mai mare de răspândire: franceza, spaniola, portugheza, italiana şi româna etc.
Ceea ce ne-am propus în această tabletă este să explicăm termenul de idiom convenţional: limba română comună şi să motivăm prezenţa termenului „comună", raportarea făcându-se la limba daco-românilor, aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Această unitate, într-un proces care a durat câteva secole s-a destrămat, constituindu-se în dialecte, fiecare cu specificitatea lui. Să nu uităm, dragi cititori, că procesul trecerii de la latina târzie la limba română comună şi apoi la desprinderea dialectelor a fost un proces continuu. La întrebarea a doua vom răspunde în tableta următoare.
