A apărut la Editura „Cezara" din Târgu-Mureş, în seria de carte Via lucis, „La obârşie, la izvor... Convorbiri la Subcetate", volumul al II-lea, de Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu. Este impresionant cum cei plecaţi din plămada unui sat, în toate colţurile lumii, se reîntorc într-o carte, mărturisind câtă putere şi frumuseţe le-a dat, pentru toată viaţa, locul naşterii şi cum le este acesta, oriunde s-ar afla, dimineaţă, amiază şi seară. Pe de altă parte, prin noua serie de interviuri, este şi mai încărcată în semnificaţii starea de jurământ faţă de locul ivirii pe lume, pe care o mărturisesc fascinant Doina şi Vasile Dobreanu. Monografia satului pe care o scriu cu inspiraţia, consecvenţa, temeinicia şi afectivitatea intelectualului adevărat, îşi adaugă noi unghiuri de abordare. Paginile, din remarcabile demersuri editoriale anterioare, venind din documentele de necontestat ale arhivelor, din râvna cercetării ştiinţifice, coexistă, prin savoarea confesiunilor celor intervievaţi, cu o stea de taină, reverberând - cum consemna Vasile Avram, în „Timp şi destin la Noul Român" - „împlinirea unui destin în bolţile veşniciei, identificabil în cele din urmă cu traseul unei credinţe". Rostindu-şi viaţa în infinitul zărilor, în şuvoiul trăirilor atât de nuanţate, cei intervievaţi reuşesc, deodată, cu un uluitor firesc, să se reîntoarcă în împărăţia luminii dintâi, cea a naşterii; retălmăcindu-se în revărsările aducerilor-aminte, în contopiri celeste şi telurice, îngânând parcă un cântec al Învierii, precum altădată preabunul Ioan Alexandru: „Satul se coace-n cuibul lui ceresc/ Miroase a smirnă şi a omenie/ Miroase-a-nviere şi-a curat/ Miroase a om scăpat în veşnicie...".
Despre „omul scăpat în veşnicie" vorbesc cărţile scrise la Subcetate de Mureş, judeţul Harghita, prin vrednicia domnilor profesori, urmând traseul unei credinţe şi vrerea de a institui adevăr şi frumuseţe, ştiind că Acolo, sub zarişte cosmică, pe boaba de grâu este întipărită faţa lui Hristos, că, atunci când Iisus murea - imaginea apare în „Isus-Pământul", eseul lui Lucian Blaga -, lumea de argilă dobândea suflet divin.
În succesiunea mărturisirilor, sub o formă sau alta, dar mereu într-un fior cald, este invocat sufletul divin al satului, devenind pentru cel plecat iconostas, reazem, legătură permanentă, vie, cu cei de-acasă, destin continuu, belşug de subînţelesuri. Astfel, departele devine aproapele..., formele de relief ale geografiei fizice devin, sugestiv, forme de relief ale unei geografii a permanenţelor afective. Zestrea leagănului natal, inefabilul acesteia, rămâne de neînvins. „Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat - argumenta marele Blaga în «Elogiul satului românesc» - cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt".
Veghind pe coasta de vest a Peninsulei Iberice, chinuit de un anume dor de ţară, într-o atmosferă încărcată de fulgere latente (avea să izbucnească cel de-Al Doilea Război Mondial), Lucian Blaga îşi aminteşte de locurile natale în care izvoarele se deschid şi apa are umbră, găsind dezmierdare în slava înrourată a Vlahiei, în reavăna ei dumbravă, exclamând: „Om de pădure sunt şi-mi place frunza....". Cei reuniţi în această carte tandră, în teritorii de cuvinte euharistice, în răscolirea frumoasă a dorului de izvoarele ce se deschid şi de apa ce are umbră, îi repetă, credem, poetului versul: „Om de pădure sunt şi-mi place frunza". În hlamida vieţii lor, în valuri de zgomot sau tăcere, între mângâieri şi deziluzii, printre lungi aşteptări, bat ritmic fereastra, cumpăna, crucea, poarta, puntea de peste apă, Calea Laptelui şi stelele, biserica şi şcoala, jocurile copilăriei, truda părinţilor pentru ca anotimpurile să dea rod, ca ciorchinii grei şi mari, în rânduială şi aureolă. De aceea, cartea „Interviurilor de la Subcetate" (se află sub tipar volumul al III-lea) se încarcă în curată poezie; şi nu o putem citi şi comenta decât în acest registru. Ce dezmierdare, tocmai în era vidului, în ziua schimonosită de obtuzitate, micime şi atâtea trădări!
Ce dezmierdare, prin regăsirea de sine a fiinţei! Şi câtă bucurie să aflăm că scriitorii spaţiului harghitean nu sunt puţini!
