Marea invazie

Distribuie pe:

Cu cinsprezece ani în urmă, odată cu intrarea în milieniul III, lumea era plină de speranță și încrezătoare că omenirea va ști să gestioneze mai bine marile sale probleme, că va avea mai mult discernământ și-și va aborda viitorul într-un mod mai fericit, cu calm și liniște. Din păcate, nu e nici pe departe așa. Problemele globale existențiale s-au complicat și mai mult, și nu fără știința ei, au dat buluc la poarta noului mileniu, iar noi, oamenii, n-am găsit alte modalități, mai delicate, mai inteligente pentru a le face față decât cele cu care ne-am obișnuit de atâta vreme și care, de cele mai multe ori, au avut ca finalitate conflictul. Pentru că, chiar dacă nu putem vorbi despre un nou război mondial iminent, războaiele locale s-au întețit, terorismul a luat amploare, și ambele au la bază îndeosebi intoleranța etnică și religioasă, dar și nemulțumiri de ordin economic, social și politic. Iar toate acestea la un loc, și pe scară foarte mare la nivelul globului și focalizate, pot creiona oricând pericolul major de care vorbeam.

Dacă la toate acestea se mai adaugă și pericolul încălzirii globale, cu modificări climatice dramatice și pe arii întinse, care vor obliga populații întregi la strămutări, ne putem închipui la ce stres vor fi obligate generațiile acestui prim secol al celui de al treilea mileniu.

Ceea ce ne lipsește nouă, celor de azi, este curajul de a privi realitatea în față, voința și capacitatea de a răspunde acestor provocări existențiale esențiale. Lăsând lucrurile să-și urmeze calea lor firească, ele ar putea fi rezolvate prin autoreglare, dar grav este că noi mai și intervenim în drumul lor, la diferite niveluri, nu în sensul dictat de ele, ci într-un mod brutal, afectându-le grav mersul, cu reacții neprevăzute și din cele mai neașteptate. Rușii dintr-o parte (vezi anexarea Crimeei și intervenția din Ucraina), americanii, din altă parte, prin extinderea NATO, dar și intervențiile din Irak, Iran, Siria și Afganistan, cât și bulversările de pe continentul African, care sunt opere ale amândurora. Aceasta, în vreme ce Uniunea Europeană, complet debusolată și incapabilă de acțiuni ferme, stă cu gura căscată, înghițând ponoasele. Pentru că marile dislocări de populații în urma războaielor din Siria și Irak nu se îndreaptă nici spre Rusia lui Putin și nici spre America lui Obama, ci ținta lor este Europa, un teritoriu aglomerat și restrâns, cât un sfert din Marea Rusie și jumătate din cel al SUA.

Într-un astfel de context deloc fericit, tare ne este teamă că în acest milieniu trei se va relua migrația din primul mileniu, evident într-o altă formulă, un alt context și la altă scară, căreia însă nu-i va lipsi componenta violentă, cu consecințele de rigoare, mai ales că mijloacele de distrugere în masă sunt nu numai mult mai diverse, dar și mai sofisticate.

Europa îmbătrânită, dar bogată și îndestulată, este vorba desigur de țările din vest, ar fi putut să-și asigure necesitățile de forță de muncă calificată, dar și necalificată, în principal de pe propriul continent, îndeosebi din țările foste comuniste, iar România cu cele patru milioane de imigranți s-ar fi aflat pe primul loc. Furnizori consistenți de resurse umane sunt și Polonia, Bulgaria, Ungaria, Albania și Iugoslavia. Avantajul este de partea lor, a primitorilor, nu numai pentru că aceștia sunt gata calificați, dar și pentru că ei au și compatibilitate religioasă, ducând cu ei în același timp și conștiința identității lor de europeni. Cu arabii și africanii este cu totul altceva. Integrarea lor într-o societate ce funcționează pe alte principii, cu componentă creștină, va pune mari probleme guvernelor recepte, dar ea conține și o mare doză de risc. Evident, musulmanii sunt și ei oameni în esență, cu problemele lor de viață. Profesional ei ar putea fi modelați corespunzător pentru a deveni utili în orice domeniu, dar religia lor, opusă total creștinismului și în același timp adversară de moarte, nu numai că creează probleme serioase de integrare în societatea europeană, dar ea poate deveni o armă extrem de periculoasă împotriva creștinismului, pentru a cărei anihilare și distrugere nu exclud nici terorismul în masă. Lucru de altfel dovedit prin desele lor atacuri ucigașe și sinucigașe din lumea creștină. În consecință, integrarea musulmanilor în viața europeană pune nu numai probleme de conștiință, ci și de recunoștință. Pentru că, fapta bună se poate întoarce ca un bumerang împotriva celor care au săvârșit-o.

Așadar, lumea este într-o continuă schimbare, dar din păcate nu înspre mai bine. Pe noi și pe generațiile care urmează ne așteaptă multe surprize existențiale care ne vor influența viața negativ. Din păcate, europenii vor fi cei mai afectați pentru că nu știu să-și pregătească corespunzător terenul, să-și aștearnă patul, ajungând, până la urmă, să doarmă alții în patul lor.

Dramaticul exod care se desfășoară sub ochii noștri și cuprinde, în ansamblu, vreo 500.000 de suflete, ridică însă numeroase semne de întrebare atât prin tenacitatea lui, cât și prin atitudinea față de el a principalilor actori internaționali. Este vorba de Organizația Națiunilor Unite, UNESCO, Organizația Mondială a Sănătății, de Crucea Roșie Internațională, Tribunalul Internațional de la Haga, dar și de principalele state ale lumii: SUA și Rusia implicate, care se cam prefac că nu aud și nu văd ce se întâmplă, nici pe continentul African și nici pe la noi, lăsându-i pe europeni de izbeliște, să se descurce singuri în fața valului agresiv de imigranți. Să fie vorba cumva de o invazie programată și acceptată tacit de cei amintiți, de un front comun, de o cruciadă împortiva Europei, aflată intr-un moment mai delicat al existenței sale? O altă chestiune care pare în afara logicului: de ce așa-zisul Stat Islamic (în fond, o fantomă teroristă, iscată împotriva civilizației de orice fel, care produce pe scară largă crime împotriva umanității) este lăsat să-și facă de cap, să se manifeste de ani de zile, fără a se interveni pentru a pune capăt atât fărădelegilor pe care le săvârșește, dar și suferințelor la care sunt supuse milioane de arabi și africani din zonele în care aceștia acționează. În mod normal efortul nu ar trebui concentrat la consecințe, ci la cauze. Resonsabilii cu ordinea mondială ar trebui să se implice în amelioararea situației la ea acasă pentru ca acești oameni loviți de soartă să nu trebuiască să-și părăsească meleagurile și să ajungă în pribegie, chiar dacă această strămutare le-ar surâde într-un fel. Imigranți și emigrați au fost și vor mai fi, dar individuale și nu în masă, și cu acceptul celor care îi vor primi. Altfel lucrurile se încurcă și nu este exclus ca asemenea busculade să devină scânteia care poate aprinde vâlvătaia. Cu aceste excese, care nu se mai termină, și pentru care, după cum se vede, nu s-au găsit cele mai bune soluții, omenirea este cu nervii la pământ și la un pas de încăierare, și doar un mic fitil este suficient să aprindă vâlvătaia, de care să ne ferim ca de ultima și cea mai mare catastrofă planetară. Adevărul este că în ultimii ani lumea prea se joacă cu focul și într-un mod inconștient. Iar cel care îl ațăță, mai mult din orgoliu, decât dintr-o teamă reală, și îl amintim aici pe Vladimir Putin, face parte din poporul care a suferit cel mai mult și a dat cel mai mare tribut în cel de Al Doilea Război Mondial. Este vorba, desigur, de poporul rus. Iată, însă că omenirea are memorie scurtă, iar liderii ei și mai scurtă, din moment ce au uitat atât de repede de ororile ultimilor două conflagrații, învârtind cu atâta bățoșenie deasupra capului securea războiului, demult dezgropată. Indiferent din partea cui vin aceste manifestări și provocări, și sub ce formă, noi, oamenii de rând, avem datoria să veghem la sănătatea și liniștea planetei, făcându-ne datoria la noi acasă, influențând benefic, ca societate civilă, deciziile liderilor noștri, ale instituților statului, care vizează liniștea și siguranța națiunii române, a poporului român. Iar în privința celor care ne vor călca pragul va trebui să manifestăm înțelegere, dar și fermitate. România a fost întotdeauna o țară primitoare cu străinii, dar să nu ajungem în situația în care celor carora le-am oferit un deget să ne pretindă toată mâna.

 

 

Lasă un comentariu