Din punct de vedere etimologic, noțiunea „educație" vine de la latinescul „educo, -are" și înseamnă a conduce pe om, cu metode adecvate, spre o țintă. Dintre rolurile acesteia amintim îngrijirea, instruirea și conducerea celor educați. Educația este specific umană, de natură spirituală. Educația a apărut odată cu omul, este fundamentală pentru el fiindcă numai prin ea omul devine om. Procesul educativ a fost mereu o necesitate existențială, spre perpetuarea celor mai nobile avuții umane.
La primele civilizații educația se realiza empiric, părinții pregătindu-și copiii pentru viață, în procesul muncii. Cu timpul, fenomenul educațional devine obiectul teoretizărilor unor personalități care identifică unele principii, indicând metode de educație îndreptate spre împlinirea ființei umane.
Deși se aseamănă muncii unui sculptor care realizează o statuie dintr-un bloc de piatră, activitatea educativă este cu mult mai grea și mai anevoioasă deoarece ființa umană dispune de libertate și voință. Dăltuirea ființei umane depinde atât de personalitatea educatorului, cât și de modul în care subiectul de educat acceptă acest lucru. Un raport model este cel stabilit între mamă și copil; nu există un educator mai bun, mai conștient de scop, mai curat în intenții, ca mama. Un asemenea raport trebuie să existe și între profesor și elevi, raport care trebuie să se bazeze pe iubire, încredere și libertate. Educația este extrem de importantă din punct de vedere moral, cultural și mai ales social, pentru că ea înseamnă formarea omului în comunitate, prin comunitate și pentru comunitate. Omul trăiește într-un mediu social în care trebuie să relaționeze cu toți cei din jurul său.
Pe de o parte, educația este o realitate psihosocială foarte complexă și extrem de bogată în sensuri și consecințe majore, specifice numai ființei umane; pe de altă parte, educația trebuie abordată în mod necesar la un nivel de conceptualizare și de analiză metodică, specific pedagogiei, în calitate de știință socio-umană specializată în studiul educației. Putem defini educația ca fiind activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalității, pe baza corelației educator-educat, realizată într-un cadru formal, nonformal și informal, prin acțiuni care au un conținut moral, intelectual, tehnologic, estetic și fizic, deschis în direcția „noilor educații" în calitatea acestora de răspunsuri pedagogice la problematica lumii contemporane.
Definirea conceptului de educație permite identificarea unor caracteristici generale ale educației, care constituie un tip atât de complex, de profund și de extins de activitate psihosocială, specifică numai omului și societății. Literatura de specialitate evidențiază și în cazul acestui subiect numeroase caracteristici ale educației, privite din mai multe puncte de vedere, în mod descriptiv sau prin observare și constatare, dar și în sens anticipativ, prospectiv. Dintre aceste caracteristici ale educației amintim: caracterul social-istoric și politic al educației; caracterul național al educației; caracterul internațional al educației; caracterul axiologic al educației; caracterul prospectiv și permanent al educației; caracterul holistic al educației.
Omenirea s-a conservat și a evoluat prin cultură și civilizație asigurându-se continuitatea trecut-prezent-viitor. Moștenirea creației materiale și spirituale a generațiilor anterioare, intrată în tradiție, constituie obiectul cunoașterii și valorificării ei pentru a adăuga noi și moderne creații, pentru a prefigura viitorul. Trebuie să amintim aici de un concept interesant: tradiția în educație. Tradiția condensează ansambluri de obiceiuri, credințe, cunoștințe, practici păstrate și transmise din generație în generație. Ea constituie zestrea unei comunități, este dovada nivelului de viață al comunității în diferite perioade istorice. Este o componentă a identității. Raportarea la tradiție este o problemă de educație. Tradiția trebuie păstrată, respectată, cunoscută, valorificată și transmisă selectiv generațiilor viitoare.
Prin sistemul educațional al comunității (formal, nonformal, informal) se transmite, selectiv și după criterii valorice, creația materială și spirituală a înaintașilor. Mândria de a aparține unei comunități sub emblema tradiției este un element de sprijin al siguranței de sine. Respectul propriei identități trebuie să mijlocească respectul identității altuia, fundamentul comunicării intercomunitare. Respectul pentru sine (demnitatea) și respectul pentru altul (altruismul și generozitatea) favorizează înțelegerea, colaborarea și toleranța. Atitudinile extreme, cele de absolutizare a trecutului, de închistare în tradiție și de refuz al noului, ca și cele de ignorare, disprețuire exprimate în politici sociale sunt potrivnice progresului. Cunoașterea tradiției și evaluarea ei trebuie să fie unul dintre obiectivele politicii educaționale.
(va urma)
