Zilele trecute m-am întâlnit cu un prieten, care, știindu-mi originea oltenească, m-a întrebat de ce, la șueta de acum două săptămâni, când am enumerat atâtea și atâtea ...estivale festivaluri, n-am amintit și de un festival al prazului!
Simplu! Pentru că un asemenea festival nu se ține în sezonul estival, ci toamna. Băileștiul, orașul natal al marelui actor român Amza Pellea, găzduiește în perioada 16-18 octombrie 2015, a 8-a ediție a „Festivalului zaibărului și prazului"!
E drept, și aici, la Târgu-Mureș, și, de fapt, în tot Ardealul, sunt consumatori de praz, dar acolo, în „fierbintele sud", în Oltenia lu' nea Mărin, prazul este cel mai iubit!
Consumatorii de praz din Ardeal, mulți, puțini, câți or fi, nu duc lipsă de această legumă. Se găsește prin toate marketurile. E drept, praz de import. E gros ca pe mână, dar...atât! Când mi se face dor de o ciorbă de praz sau de o mâncare scăzută, de praz, mai cumpăr de la marketuri, dar, cum spusei, nu prea are gustul oltenesc, al originalului!
Ies la cumpărături, în piață. Trec pe la mesele oltenilor. Sunt încă pline cu legume, ardei, gogoșari. De praz, nici pomeneală! Niciodată n-au adus la vânzare! I-am întrebat odată, de ce nu aduc praz la vânzare. Mi-au răspuns tot cu o întrebare. - Păi de un' s-aducem, dacă nu prea mai cultivăm? Mai punem așa, pe lângă casă, pentru noi. Oricum, aici în Ardeal, nu prea merge la vânzare.
Ei, bine, nu mică mi-a fost mirarea, dar, mai ales bucuria, ca într-o zi, să văd pe masa unei precupețe, praz! Proaspăt, de grădină! Masa e într-o zonă opusă față de „sectorul" oltenilor. Nici vânzătoarea nu se încadrează în tiparul oltenesc, „după vorbă, după port": Mai ales după vorbă. Tocmai dialoga cu un cumpărător. Din dialog îmi dau seama ușor că vânzătoarea este româncă de etnie maghiară!
Na, că ne luară ungurii prazu'! Da' las'că și la Craiova se bat oltenii pe kurtoskalacs! Să nu mai zic de București!
Privesc marfa de pe tarabă zâmbind cu oarecare mirare. Iuliska neni traduce mirarea mea veselă ca fiind una așa, cam ca a unui om în fața unui lucru nemaivăzut până atunci.
- E praz! Luați, domnu'! Luați cu încredere, este foarte bun!, mă îmbie vânzătoarea, zâmbind amabil-profesional. Continuă cu vorbe...dulci (prazul e ușor iute!), a căror rostire ar putea îmbățoșa prazul, dacă n-ar fi el așa din fire: place mai mult la regățeni, dar să știți că și aici, în Ardeal, la multe place prazul! Chiar mie place!
Mai în glumă, mai în serios, o întreb:
- Păi, cum, doamnă, de unde și până unde?; cum aflarăți icișa, în Ardeal, despre praz?; am prietene românce, unguroaice, cărora a trebuit să le explic îndelung, ba chiar să le desenez cum arată prazul, sau bamele, de exemplu.
Doamna zâmbește (știe de glumă!) și îmi răspunde:
- Da, aveți dreptate!; nici eu nu știam despre praz că există și cam cu ce se mănâncă, până când n-am fost în Germania la muncă, chiar pe o plantație de praz; acolo am mâncat prima dată, și mi-o plăcut!
- Ei, doamnă, așa-s toate femeile, gospodinele: ba că nu știu ce-i prazul, ba că nu le place, până dau de gustul lui! Așa-i că din Germania n-ați venit cu mâna goală? Ați venit cu sămânță de praz! Nemțească!
- Nuu! E românească, de-aici, de la noi, de la Agrosem. Poate chiar din Oltenia! Am plantat la mine, la țară, și am ieșit cu el pe piață. Sunt mulțumită de vânzare! Merge! Și la români, și la maghiari! E o diferență între prazul meu și cel de import, de la marketuri!
- Păi...doamnă, cine cunoaște...știe! Nu mă pot abține și zâmbesc...în sinea mea: iote, domne, se-ntoarse lumea cu curu'-n sus! O unguroaică vinde praz la un oltean! Poate chiar praz de... Prazburg (numele... „germanizat" al capitalei prazului, Craiova!) cultivat și vândut în Ardeal, de o unguroaică, într-o piață din Târgu-Mureș!
Mă bucur să văd că prazul se cultivă și că are căutare aici, în Ardeal, dar mă-ntristez că nu mai e ce-a fost odată, în Oltenia!
De ce trebuie să importăm noi praz din Egipt, din Turcia, când producția-oferta de praz oltenesc ar fi acoperit cu vârf și îndesat cererea internă și nu numai?
După 1989, prazul, cultivat pe plantații întinse pe sute de hectare în „fierbintele sud" a început să se... rărească!
Mulți dintre cultivatori au înființat alte culturi în locul prazului. Alții, când băgară ei de samă cum stă pe loc(ul ajuns pârloagă!) agricultura, lăsară casa acasă, ziseră „adio și-un praz verde" și plecară în lumea largă, care încotro, în Europa, la muncă, pe diverse plantații. Unele chiar de...praz! Cum făcu și „olteanca" Iuliska neni!
„Angajăm muncitori necalificați în agricultură pentru plantare de praz în Germania. Se asigură cazarea gratuit și o masă caldă. Salariu 1400 euro pe lună.." (anunț în Dolj)
„Seră din Germania caută muncitori necalificați (18-58 de ani) la sortat și ambalat praz pentru supermarketuri pe o perioadă de 3 luni de zile. Oferta salarială constă în salariu de 1.400 de euro, cazarea gratuit și o masă caldă. (anunț în Alba și Vaslui)"
Ziarele sunt pline de asemenea anunțuri.
Mare căutare are prazul, domnule! Și francezilor le place prazul! Mai ales celor din zona Vichy. Englezii, olandezii, belgienii, apreciază prazul și-l cultivă (de fapt, românii) la greu. Nu mai vorbim de Țara Galilor, unde prazul este considerat, de secole bune, „leguma națională".
Cât despre țările din apropierea Mediteranei, e de știut că străvechile origini ale prazului se găsesc în țări ca Turcia, Siria (sic!), Egipt!
Se pare că în urmă cu peste patru milenii, de-aici, din Egipt, prazul, care era la mare cinste pe vremea lui Keops, a...migrat în Europa. Romanii (inclusiv Nero) l-au primit cu mâinile (și gurile) deschise. Ca pe un nobil aliment, dar și ca pe un medicament. De la romani, prazul s-a răspândit și în teritoriile cucerite, și, încet, încet, a... invadat întreg continentul!
Așa ajunse el la olteni, care-l cinstiră cum se cuvine și-l făcură brand de zonă! Îl făcură și festival, ce mai!
Cum spuneam mai sus, e bun și prazul... de Ardeal, cultivat de Iuliska neni, dar bine ar fi ca și oltenii să reînființeze marile culturi, să cultive prazul, nu să ajungă să cultive doar amintirea lui, prin (afișe de) festivaluri!
Eu, unul, mai sper ca într-o zi, „oltenii mei" dintr-o piață a unui cartier din Târgu- Mureș să nu-mi mai răspundă tot cu o întrebare, la întrebarea mea de ce n-aduc praz la vânzare. Aș vrea să-i aud „promovându-și" marfa, cum făceau odinioară oltenii cu cobilița prin piețele Bucureștilor: „Ia șalăul, neamule!" Șalăul fiind... prazul!
