Limba română comună (II)

Distribuie pe:

Ne propunem în această tabletă să răspundem la întrebarea formulată săptămâna trecută în legătură cu diferitele denumiri (sintagme) la care au apelat cercetătorii lingvişti în explicarea evoluţiei limbii române de după „retragerea aureliană". Procesul de romanizare a continuat la sud de Dunăre în Macedonia, Tracia, Sciţia.

Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" (1686-1691) numeşte perioada de continuitate a latinei dunărene spre limba română o „strămutare" care nu a avut un caracter întâmplător.

Metoda comparativ - istorică a fost aplicată de lingvişti, prin constituirea limbii convenţionale.

Sextil Puşcariu în Limba română vol. I Privire generală (1940), ţinând seama de timpul la care se raportează, foloseşte termenul „străromână" (prefixul stră - imprimă sensul de vechi), adică o română care datează dintr-o etapă anterioară diferenţierii dialectale. Etimologia termenului este germană.

Ovid Densusianu în Istoria limbii române (lucrare scrisă în limba franceză) foloseşte denumirea de romanică balcanică, termen care exprimă originea latină (stratul limbii române), dar şi o raportare geografică: la nord şi la sud de Dunăre. Autorul Istoriei limbii române, care a fost publicată la Paris, insistă asupra continuării procesului de romanizare în sudul Dunării (zona balcanică) şi după secolul al III-lea.

G. Ivănescu propune termenul de „română primitivă". Am preluat sensul adecvat din DEX, pentru sintagma română primitivă „Din perioada de la început… străvechi… care se află în starea de la început…" (Din fr. primitif, lat. primitivus).

Termenul folosit de acad. G. Ivănescu se referă tot la aspectul temporal al procesului formării limbii române comune.

Alexandru Rosetti, coordonator al Istoriei limbii române (1969) propune denumirea la limba română comună, termen preluat şi de manualul pentru liceu (clasa a XI-a - coordonator acad. Eugen Simion). În lucrarea Dialectologie română (1977), Romulus Todoran (profesorul nostru de la Universitatea din Cluj), foloseşte acelaşi termen.

În lucrarea citată este utilizat cu acelaşi sens, substantivul compus protoromână (proto = în stare de formare).

Dimitrie Macrea are în vedere şi aspectul comun al limbii române înainte de diferenţierea şi scindarea în cele patru dialecte: dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna, fenomen lingvistic care a avut loc în secolul al IX-lea - al X-lea.

Ion Coteanu propune pentru limba română comună sintagma tracoromanică. Se evidenţiază astfel elementele constitutive ale limbii române.

Preluăm unul dintre cele trei omonime parţiale din DEX.

trac, -ă, traci -ce s.m.şi f; adj.

Persoană care făcea parte dintr-o veche populaţie indo-europeană din Tracia. Geţii (numiţi astfel de greci), făceau parte din ţinutul de la Nord de Dunăre, sunt amintiţi de Herodot (420 î. Hr.), ca fiind „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".

Celălalt termen folosit de Ion Coteanu se referă la romanitatea limbii române.

În concluzie, fiecare din denumirile folosite pentru limba română comună acoperă o anumită sferă (temporală, spaţială, constitutivă) a idiomului denumit generic de cercetătorii istoriei limbii.

 

Lasă un comentariu