Motto:
Sub ochiul Rohiei
E reavăn pământul din mine.
Musteşte firul de apă.
Păcatul rămâne?
Ochiul Rohiei,
Astru îmi cade în mâini.
Pământul din mine e reavăn.
Cămaşa-i cu spini?
(Valentin Marica, fragment din poemul Ochiul Rohiei)
O nouă privire asupra eseisticii lui Nicolae Steinhardt, prin ceea ce Eugen Simion numea, în Sfidarea retoricii, „ochiul textual", descoperă o permanentă stare de elevaţie ce tine de spiritul învăţat. Exerciţiul de asimilare a unui fond cultural esenţial era pentru Nicolae Steinhardt un continuu al edificării spirituale a fiinţei; cea care îndrăzneşte să caute; „a nu îndrăzni e un păcat".
Într-un interviu din 1987 - dintr-o serie de interviuri realizate de scriitorul Nicolae Băciuţ - Steinhardt îşi mărturiseşte apetitul pentru sfinţenia îndrăznelii, abordând apogee ale spiritualităţii lumii: „Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii Lactee credinţa mea creştină a veşniciei Duhului." Sfinţenia îndrăznelii, accesul la filoane adânci de zeste culturală, totuna cu o „ordonare a trezviei", aparţine spiritului învăţat şi sentimentului apartenenţei la familia marilor intelectuali români, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Astfel, Nicolae Steinhardt reia, în formă nouă, întrebările lui Simeon Noul Teolog despre putinţa de a cuprinde în grăirea limbii pe cel care „lumea nu-L cuprinde"; pentru Nicolae Steinhardt, grăirea limbii, viaţa şi cultura fiind „entităţi" afine. Vorbind despre Sergiu Al-George, îi aprecia două adevăruri esenţiale: curajul, fără de care „toate sunt sortite unei pieiri leucemice", şi cultura care nu poate fi valabilă decât izvorând din cercetarea vieţii.
Pentru a nu rămâne „simplă treabă de scrib", Nicolae Steinhardt îşi vertebrează, cu „suflu năvalnic", cuvântul de învăţătură, pericopa, eseul, reflecţia, într-un relevant sincretism cultural. Textului biblic i se asociază registre ideatice, argumentative, din literatura artistică, filozofie, arta plastică. În textul Încrederea din volumul Dăruind vei dobândi prezintă pericopa potolirii furtunii pe mare prin termenul de încredere, simţindu-l mai adecvat decât cel de credinţă din referatele lui Matei, Marcu sau Luca: „În asemenea cazuri de pericol real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba, ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun, acel de încredere. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor…" Simţământul, intuiţia, relatarea sunt probate, acum, într-un dens registru bibliografic, menit să-i dea textului persuasiune şi frumuseţe. Eseistul încadrează textul evanghelic într-un tumult al analogiilor, susţinut de imaginea lui Cezar trecând din Galia în Bretania, scenele dramatice din tablourile lui Gericault ori Delacroix, scrierile lui Heidegger, Holderlin, Dostoievski, siluetele apostolilor „şovăitori şi temători" de pe Marea Ghenizaret, aidoma figurilorsfios-plăpânde, cum le-ar numi Goethe. Avem dovada felului în care eseistul, cu luciditate şi bucurie intelectuală, surprinzător şi riguros, face ca motivul textului evanghelic să călătorească, in crescendo, prin marea cultură. Eseul enunţă - generic - tipicul bisericesc, după care autorul se desprinde de locul comun, de discursul retoric, aplicând unghiuri vii de interpretare prin scrierile logicianului Anton Dumitriu, ale existenţialiştilor din Şcoala lui Jean Paul Satre, prin reflecţiile lui Blaise Pascal sau prin opera „marilor artişti şi gânditori biruiţi de Hristos", Dostoievski, Claudel, J.K. Huysmans, Bergson, Peruy, Werfel, Papini, Chesterton; fiecare dintre garanţii ideilor eseistului, dipreţuind falsitatea, nădăjduind şi suferind, având răspunsuri tămăduitoare, fiecare „în felul său", la strigătul: „Cred, Doamne,ajută bietei mele necredinţe omeneşti." Cei invocaţi reprezintă, fiecare după matriţa talentului şi tonalităţile trăirilor afective, „graiul intelectualităţii", indispensabil pentru ca fiinţa umană să poată ieşi „din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie."
În Falsul idealism, înţelegând că pâinea şi vinul alcătuiesc „cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează", asociază ideea cu trama romanului scriitorului Ignazio Silone, Pâinea şi vinul, sau cu poemul lui Trakl în care fiului rătăcitor înapoiat acasă i se arată, mai întâi de toate, pâinea şi vinul, strălucind în curată lumină( da erglanzt in reiner Helle). Din nou, eseistul îşi verifică discursul pe o scală a valorilor lumii, îmbogăţindu-l cu relevante puncte de vedere din consubstanţialitatea teologie - viaţă - cultură.
Eseurile teologice sau filozofice, predicile dăruirii, pledoariile pentru aflarea căii smereniei (rugăciune + lacrimi + „strigare"), omiliile la tragedia lui Iuda, timpul smochinelor, mărinimia Domnului, Sfânta mânie, crezurile despre Femeia samarineancă, Zaheu, Cana Galileii, Duminica Tomei, Praznicul Sfântului Antonie cel Mare, pilda magilor şi nepilda lui Irod, înfricoşătoarea Judecată, ieşind din „somnolenţa" tiparelor şi cuvioşia făţarnică, sunt lucrătoare prin „trezvia ideii"; împotriva uscăciunii inimii.
