Noi, românii, ne-am născut aici aşa cum suntem şi azi, pe pământul nostru; n-am venit de nicăieri; n-am venit peste nimeni; n-am fost altfel, nici nu ne-a creştinat altcineva, târziu, ca să ne facă să intrăm în rândul lumii civilizate a vremii, după ce am fi sosit de pe undeva, pe unde civilizaţia nu-şi făcuse casă. Nu ne-am făcut loc cu coatele nici în istorie, nici în geografie. N-am scos pe nimeni din casa lui, ca să intrăm noi, şi ne e martoră istoria că n-am mutat niciodată nici o piatră de hotar, mai departe decât am ştiut că este dreptul şi moştenirea noastră. Când a fost nevoie ne-am apărat, dar aceasta e cu totul altceva.
Sufletul românesc e paşnic şi vede în calitatea de om a tuturor oamenilor din lume, semnul unei identităţi care le garantează valoarea distinctă şi unică în universul în care trăim. De aceea românul consideră drept cea mai mare virtute omenia. E cea dintâi trăsătură a spiritualităţii româneşti. Ea descrie o stare interioară şi una de relaţie. Pentru român nu există reproş mai cumplit decât să-i spui cuiva: Nu eşti om! Şi tot aşa, când vrea să găsească cel mai mare cuvânt pentru o faptă ieşită din comun, pentru un act de generozitate, pentru jertfa în slujba altuia, apelează tot la cuvântul acesta: Acela e un om! Sunt particularităţi de limbaj care exprimă dimensiuni sufleteşti, spirituale, o spiritualitate.
Femeile noastre, în vorbirea lor colorată de toate zilele, când vorbesc despre bărbatul lor, îl numesc întotdeauna „omul meu". Dar de cele mai multe ori întrebuinţează un sinonim de uriaşă semnificaţie: „Românul meu". Evident, nu e în intenţia nimănui să limiteze omenia la români, dar această sinonimie o atestă încă odată în viaţa lor primară, aceea care e totuna cu aburul care iese din brazdă, cu apa care izvorăşte din fântâni, cu norul care se ridică din văile dintre munţi, cu dimineaţa care se alege din noaptea care se destramă. Românul e om. Omul ei e românul ei. Femeia a găsit astfel numele cele mai scumpe cu care îşi poate onora bărbatul: om şi român! Om, adică român! Român, adică om!
Poetul cel mare al unirii noastre, Vasile Alecsandri, n-a găsit o metaforă mai cuprinzatoare pentru a exprima substanţa care face din români o unitate de nedespărţit, decât „inima română" - „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română".
Inima română a bătut veac după veac în toţi urmaşii Daciei şi-ai Romei. Sentimentul umanităţii n-a dispărut nicio clipă din sufletele lor, chiar dacă uneori vitregii istorice au lucrat împotrivă-le, despărţindu-i. Au pândit cu răbdare momentul prielnic şi, când a venit, s-au unit şi au fost din nou una, ca la început. Şi când, din nou, alte vitregii i-au despărţit, din nou şi-au pus în lucrare răbdarea şi tot ce au mai putut şi, la alt moment prielnic, iarăşi s-au unit. N-au uitat niciodată unii de alţii şi n-au admis niciodată despărţirea pentru eternitate.
Sentimentul unităţii a fost o constantă a sufletului românesc, în toate clipele vieţii lui. Pe români i-a ţinut în unitate spirituală, în afară de inima romană, limba şi credinţa. Istoria ne spune că cei care îşi uită limba se înstrăinează repede. Limba revarsă simţirile inimii, iar când nu le mai revarsă, le înăbuşă şi le omoară. Aici, pe vatra noastră, noi ne-am păstrat limba prin care a vorbit nu numai inima noastră, ci şi strămoşii noştri, şi munţii, şi ogoarele, şi soarele, şi florile, soarele nostru, florile noastre, munţii noştri.
Credinţa ne vine de la creştinismul care se năştea odată cu noi, când noi ne năşteam odată cu el. Noua învăţătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. Deci o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Cu alte cuvinte creştinismul românesc este de origine apostolică. Putem afirma astfel, cu toata claritatea, că strămoşii noştrii n-au primit creştinismul oficial, aşa cum îl vor primi mai târziu popoarele înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecinţă firească a comunităţii lor de limbă şi de civilizaţie romanică. Cu alte cuvinte, pe scurt, poporul român s-a născut creştin. Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian.
Cu toate cele prezentate mai sus, iată, în mod cu totul şi cu totul paradoxal, în aceşti ani de început de mileniu al III-lea, societatea românească trece printr-o perpetuă şi profundă criză economico-financiară, socială şi mai ales morală (de unde se trag toate), în ţara noastră se înregistrează zilnic fapte extrem de grave: furturi, spargeri, violuri, crime, corupţie etc., toate acestea rănind grav trupul plin de spiritualitate al naţiei române. Ne rugăm lui Dumnezeu să oprească faptele cele rele de pe pământul ţării noastre şi să le înmulţească pe cele bune. Poporul trebuie, cât mai repede cu putinţă, să se întoarcă către Dumnezeu, către Biserică, către valorile creştine, numai astfel se va găsi salvarea neamului românesc.
Români, să fim uniţi, să fim drepţi înaintea lui Dumnezeu, să facem fapte bune, pentru că numai aşa vom creşte în ochii Europei şi în ochii lumii întregi!
