...Şi dă-i, şi-aşteaptă, şi dă-i şi-aşteaptă! După o absenţă... seculară, care a durat aproape trei ani, în sfârşit... vin americanii!
Nu, nu sunt cei pe care-i aşteptau românii, cu ochii aţintiţi pe cer, acum vreo 70 de ani! Americanii aşteptaţi (au şi venit!) acum, în toamna lui 2015, sunt cei din staff-ul noului ambasador al S.U.A la Bucureşti, care se vor alătura funcţionarilor români ai ambasadei.
În fruntea lor este ambasadorul agreat al Statelor Unite ale Americii în România, Excelenţa Sa, Hans Klemm! A fost nominalizat pentru postul din România în 25 martie 2015. Şi, iată-l, peste 6 luni, prezentându-se la post.
La începutul acestei săptămâni, cu câteva ore înainte de a-şi prezenta scrisorile de acreditare la Cotroceni, l-am văzut şi ascultat pe domnul ambasador, pe un post tv românesc, rostind un speech de câteva minute... în româneşte! Surprise!
De la primul cuvânt rostit, atenţia şi plăcerea cu care l-am ascultat au sporit! Mi-am zis în gândul meu: un profesionist, un om cu tact diplomatic, care, vorbind (în) limba ţării care-i va fi şi lui ţară pentru câtva timp, încearcă şi reuşeşte „winning of goodwill", mai pe latineasca noastră, „captatio benevolentiae"!
Cu atât mai frumos şi mai ales valoros este gestul ambasadorului cu cât acest om, acest gest vin din(spre) America, o ţară care nu prea are de ce să capteze bunăvoinţa nimănui...
Am aflat din discurs că într-un fel, Mr. Klemm iubeşte România şi dintr-o perspectivă... literar-romantică. Iată citatul din discurs: „După mai mult de 30 de ani ca diplomat, sunt profund onorat că preşedintele Obama m-a ales să reprezint America în România. Interesul faţă de ţara dvs. mi-a fost trezit de profesorul meu din Universitate (n.m: Indiana), Matei Călinescu, distinsul şi reputatul scriitor şi critic literar român. De atunci sunt fermecat de cultura, limba şi istoria României".
Pe mine, unul, m-a cucerit! Faptul că a învăţat limba română (fie şi din raţiuni diplomatice) înainte de a trăi efectiv în România mi se pare un gest de respect pentru ţara noastră, pentru cultura română! Limba română vorbită de Mr. Klemm nu e una perfectă, dar imperfecţiunile se datorează doar lipsei de exerciţiu. Sunt convins că la sfârşitul mandatului domniei sale, va vorbi fluent româneşte! My respect, Mr Ambasador! Succes deplin misiunii diplomatice, spre binele ambelor naţiuni!
Dar, domnul Klemm nu este singurul străin care vorbeşte limba română. Şi nu toţi sunt ambasadori, spre a fi „suspectaţi" că doar din raţiuni diplomatice ar învăţa limba română. Tot respectul pentru toţi străinii care, în semn de respect şi, de ce nu, şi de drag, de iubire pentru români, învaţă şi vorbesc limba română! Numărul acestora e în creştere.
Din păcate, în creştere e şi numărul românilor care stâlcesc, batjocoresc limba română!
Sigur că orice ţară are uscăturile ei, dar, parcă la noi „răsar" tot mai multe uscături.
Păi, dacă am „defrişat" fără milă respectul şi dragostea din „pădurea română", nu numai pentru limba „ca un fagure de miere", ci în general, pentru tot ce e românesc şi e roditor, de la agricultură la cultură, trecând prin industrie şi economie!
Un trist exemplu îl dau (aproape) toate televiziunile, care se întrec în kroluri cu greşeli gramaticale elementare, în reporteri cu o precară cultură generală, în agramatisme „comise" de crainici, moderatori, invitaţi, când vorbesc (chipurile) savant sau se bălăcăresc prin viu grai, „oral, verbal, din gură-n gură".
Ca să nu mai vorbim de şcoli, acolo unde uscăturile despre care vorbeam mai sus se întrezăresc în mlădiţe...
Perlele de la examenul de bacalaureat 2015 oferă un material bogat lui Radu Paraschivescu pentru un al doilea volum al „Muştelor pe parbrizul vieţii"! Perle, adevărate „monstre", nu doar de schingiuire, ci şi de batjocorire a limbii române, „limbă sfântă, limba vechilor Cazanii"! Păcat, mare păcat!
Din strategia de apărare a ţării, a graniţelor ei geografice şi spirituale face parte şi această datorie de onoare, acest jurământ de credinţă, de slujire, de iubire a limbii române, ultima redută, care niciodată nu ar fi cucerită dacă nu ar exista trădări „din interior". Îmi vin în minte versurile poetului: „Nu mai acuzaţi străinii (...)Totuşi, unde sunt românii"...
Dacă o ţinem tot aşa, o să ajungem ca străinii să (ne) vorbească mai bine limba, sau noi să vorbim limba noastră într-o limbă străină!
„De ce limba românească/Să n-o cultivăm?/Au voiţi ca să roşească/Ţărna ce călcăm?/Limba, ţara, vorbe sfinte/La strămoşi erau;/Vorbiţi, scrieţi româneşte,/Pentru Dumnezeu!"
„Mult e dulce şi frumoasă..." Cu siguranţă, cei mai puţin tineri îşi mai amintesc de emisiunea „Cum vorbim", emisiune scurtă dar consistentă, susţinută de Alexandru Graur la radio. Crainicul anunţa: „vorbeşte academician-profesor, Alexandru Graur". Apoi urma un fel de elogiu adus limbii române pe înţelesul tuturor, ca să zic aşa.
Lingvistul, savantul român de origine evreiască avea un doctorat la Sorbona dar ştia atât de bine să coboare în agora, să dialogheze, să explice lucrurile, cuvintele, sensurile, pe înţelesul tuturor. Principiul domniei sale în comunicarea cu lumea, prin intermediul radioului, a fost să-şi adapteze expunerile la interesele auditoriului în toată diversitatea sa, de la filologi la oameni simpli, de la elevi la neştiutori de carte. Avea o căldură şi înţelepciune în voce, care te îmbiau la ascultare cu luare aminte, şi la respect şi iubire pentru limba română.
Fiul marelui lingvist, jurnalistul Dumitru (Dadi) Graur a făcut public jurnalul ţinut de mama sa, Neaga Graur. Iată un fragment din fila jurnalului - datată 29 august 1978 - ţinut de soţia savantului, în care îşi omagiază soţul. Sigur, pe lângă doza firesc subiectivă de adoraţie, veţi descoperi, dragi cititori, că acest laudatio este cât se poate de meritat şi obiectivat de „faptele de muncă" ale reputatului filolog: „...Dar Alexandru merită din plin omagiul. De 40 de ani lucrează în domeniul limbii române. De 40 de ani face munca asta care a impus o vorbire şi un limbaj îngrijit în popor. În niciuna din democraţiile populare din jurul nostru nu există preocuparea pentru o limbă vorbită cultivată, îngrijită, corectă. Dacă azi, în România, oamenii din toate straturile sociale sunt atenţi la limbaj, asta i se datorează lui Alexandru Graur, care prin emisiuni la Radio şi Televizune, săptămînă de săptămînă a cultivat grija pentru limba corectă. N-a fost uşor. Alături de el am simţit cît costă acest lucru. Ura, invidia, batjocura cîteodată, calomnia alteori, restricţiile penibile, restricţiile din partea forurilor oficiale şi cîte altele. Toate armele au fost folosite pentru a-l împiedica. Dar cum să împiedici Dunărea să curgă sau Carpaţii să aibă înălţime? Cum să-l împiedici pe Graur, cum să-l faci să nu-i mai înveţe pe români o românească corectă ? A găsit totuşi recent cineva mijlocul: tăindu-i din pensie ! Dar anii, o jumătate de secol în slujba limbii române, asta nu se poate desfiinţa. Faptele au tăria lor de necontestat. Şi Graur rămâne ceea ce este: un clasic în viaţă." (fragment din „Oameni, fapte, întâmplări - Să nu uităm să ne amintim", apărut în iulie 2012 în „FlAP" şi în „Cuvântul liber").
