Am aflat, într-un târziu, după multe căutări, că un prieten bun şi un om tare singuratic şi drag inimii mele ar fi murit de mult. Am continuat să-i caut mormântul, dar nu se ştie nici când, nici unde şi nici de ce a murit acel sărman om! Poate că îmi daţi dumneavoastră de ştire! Mă veţi întreba: dar cum? De vreme ce nu ştim nici cine e acel om şi nici ce nume purta el? Dar nici unde locuia şi ce vârstă şi profesie avea! Dacă avea, sau nu, soţie şi copii!
N-am nici eu cum a vă răspunde la atât de multe întrebări, cu răspunsuri greu de dat, rămase uitate atâta amar de vreme! Doar atât pot a vă spune: Că era un Om de mare şi aleasă Omenie! Că a fugit, la vârsta de nici 10 ani, din satul sălăjan Trăsnea, ferindu-se din calea răutăţilor criminale ale ungurilor horthyşti sau celor nehorthyşti, după ce i-au fost omorâţi bestial părinţii, fraţii, rudele, învăţătorul, preotul, moaşa, naşii de botez şi vecinii români. În casa şi ograda lor jefuite criminalii stabilindu-şi, în 9 septembrie 1940, „Statul lor Major". După care, în toamna anului 1944, de teama pedepsei tribunalului armatei române, degrabă au trecut vechea graniţă de pe Tisa, dintre Ungaria şi România Mare. Şi nu singuri. Şi nici cu mâna goală. Pentru că i-au urmat maghiarii localnici, zeloşi participanţi la masacrul românilor (în total 93 de persoane), precum şi cozile lor de topor, ducând cu ei cele mai de preţ lucruri şi podoabe furate din casele şi gospodăriile ţăranilor români. Cine erau acei neoameni, cu inimă de piatră şi suflet de tâlhar la drumul mare?! Consăteni de-i lor, cu care, în timp de pace şi prietenie, reciproc îşi dădeau bineţe în ambele limbi, cinstind un păhărel de pălincă. Numai că răutatea lor înăscută şi cultivată i-a transformat în batjocoritori şi torţionari de profesie în toţi acei ani care au urmat aplicării brutale a nedreptului Diktat de la Viena, din 30 august 1940.
Bănuind că acel bun şi drag prieten, dispărut fără urmă, ar fi fost singur-singurel pe lume, la fel ca mulţi alţi oameni de pe acest pământ românesc, bănuiesc că poate nu are nici mormânt creştinesc şi nici cruce sfinţită la căpătâi, pe care să se fi aşternut frumosul său nume de plugar român şi ardelean: ION! Provenea, aşadar, din unul dintre multele sate ardelene cu români transformaţi, de călăii lor nemiloşi şi necredincioşi în Bunul Dumnezeu, în martiri făr de sfinte morminte şi cruci la căpătâi.
Nota autorului: Câtă nedreaptă şi tristă întâmplare, petrecută după '89: unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc de pretutindeni avea să devină nu un om oarecare, ci un prelat maghiar. Deci un reprezentat al bisericii creştine. Îl aduse pe lume buna lui mamă în Clujul de astăzi, la data de 1 aprilie 1952. Păstorise şi prin părţile Sălajului, dar i-a fost teamă să calce cu pasul uliţele satelor martirizate Ip şi Trăznea! Şi o precizare: pastorul Tokeş Laszlo nu poate fi, în nici un caz, un sincer slujitor al bisericii reformate!
