Un milion de noi locuri de muncă, o minciună electorală!

În anii '90 industria românească a fost făcută pulbere în aşa-zisa privatizare, de fapt demolare de către „noii capitalişti" care au profitat de vidul legislativ şi de contractele permisive, încât au demolat totul şi au vândut la fier vechi tot ce era metal, recuperându-şi astfel de câteva ori în plus suma plătită pentru o uzină sau fabrică achiziţionate de la stat, rămânând cu terenul cadou.

Guvernul de atunci, condus de Petre Roman, care susţinea că „industria românească e un morman de fiare vechi", a vrut, însă nu a reuşit, să scape de clasa muncitoare prin plecare ei, de unde a venit la oraş, la ţară, redându-i pământul colectivizat de comunişti.

Însă socotelile lui Petre Roman s-au dovedit false, oamenii nu s-au întors în satele de baştină după reîmproprietărirea făcută cum au vrut noii primari şi comisiile de împroprietărire, care au luat tot ce

aveau CAP-urile (unelte, construcţii, animale), iar pământul a devenit pârloagă, invadat de buruieni. Şi astfel, sătenii, rămaşi fără unelte, au devenit şi mai săraci, iar cei mai tineri au luat drumul oraşelor sau al străinătăţii, în sate rămânând numai vârstnicii, ca urmare multe localităţi rurale sunt pe cale de dispariţie. Efortul dezindustrializării, acţiune din care s-au îmbogăţit şmecherii momentului, care s-au împăunat cu titlul de om de afaceri şi cu cel de politician prin reînfiinţarea partidelor istorice sau a unora aşa-zis democratice, de stil nou, fără vreo ideologie clară, ale căror membri au fost şi sunt preocupaţi de agonisirea de averi din banii şterpeliţi din bugetul statului (plătiţi de noi), prin fraudă şi minţirea populaţiei, a celor care muncesc, cărora le mai dă, înainte de alegeri, 30-50 de lei la salariu sau pensie, bani care, de fapt, sunt adunaţi tot de la ea din plata celor peste 250 de taxe şi impozite plătite la acelaşi buget.

Şi astfel, după 25 de ani de aşa-zisă democraţie, cei aflaţi la guvernare, economia românească nu a reuşit să recupereze locurile de muncă pierdute ca urmare a distrugerii industriei şi a agriculturii, în ciuda promisiunilor lui Victor Ponta, la alegerile parlamentare din toamna anului 2012, că va înfiinţa un milion de noi locuri de muncă. După 25 de ani, numărul salariaţilor încadraţi prin contract de muncă nu depăşeşte 4,5 milioane de persoane, conform Ministerului Muncii, faţă de circa 10 milioane înainte de '89.

Referindu-se la criza locurilor de muncă, Florin Cîţu, analist financiar, prin 2007, când economia duduia, spunea că „România nu a reuşit să ofere mai mult de 200-300 de mii de noi joburi", situaţie care nu s-a schimbat cu nimic până azi. În prezent, în sectorul privat sunt 3,3 milioane de angajaţi, iar în cel de stat (bugetar) 1,2 milioane salariaţi.

Care ar fi explicaţiile, cauzele de ce în România nu se poate trece pragul de aproape 5 milioane de locuri de muncă, salariaţi cu forme legale? Se invocă migraţia a circa 4 milioane de persoane în alte ţări, acordarea prea uşor şi a prea multe ajutoare sociale, dar, mai ales, nivelul scăzut al salariilor, a productivităţii, tehnologizarea industriei etc.

Finanţistul Florin Cîţu, fiind întrebat de ce batem pasul pe loc, a spus: „Economia românească a asimilat tehnologie, iar aceasta exclude întrucâtva forţa de muncă. La noi, capitalul care a venit a fost foarte eficient, a dus cea mai bună tehnologie, iar consecinţa e clară, economia nu mai creează locuri de muncă. Pentru cei care investesc, însă, e bine. E mai ieftin să aduci roboţi şi să-i pui la lucru."

Liviu Rogojinaru, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România, întrebat de ce la noi, cu toate că PIB-ul acum este mai mare decât cel din anul 2000, totuşi, locurile de muncă nu cresc, a răspuns ferm: „Pentru că nu avem creştere economică reală. Producţia a scăzut şi s-a redus inclusiv productivitatea. Nevoia de braţe de muncă a economiei româneşti împreună cu declinul consumului de gaz metan şi energie electrică în industrie vorbesc deopotrivă de o stagnare de 15 ani." În schimb, multinaţionalele caută tineri cunoscători de limbi străine, mai slab calificaţi, pentru a-i plăti cu 1050-1200 de lei, ceea ce nu prea găsesc, de aici şi fluctuaţia mare a angajaţilor care nu sunt dispuşi să lucreze la bandă pe aşa bani puţini. Mai bine zilieri în Occident decât muncitori la multinaţionale în România, pentru un salariu de nimic, spun mulţi dintre cei care nu au loc de muncă. O altă cauză a refuzului muncii pe bani puţini este ajutorul de la stat. Cei care primesc ajutor de stat de 600 de lei şi alocaţia pentru copii refuză să muncească pe 1050-1200 de lei salariu brut „nu lucrez orice", susţin cei care primesc pomană de la stat. „Învăţământul de stat este decuplat de la cea ce este nevoie în economia reală, fie că vorbim despre şcolile industriale sau despre facultăţi. Sunt oameni foarte nepregătiţi pentru ce se cere", susţine Mădălina Bălan, şefa Hart Consulting.

Florin Cîţu „nu înţelege de ce când şomajul în rândul tinerilor este de 25% aceştia nu fac eforturi să se integreze. În economia românească sunt însă bani; cumva părinţii găsesc 200-300 de euro să-şi ţină copiii la Bucureşti."

Da, şi aceasta este o problemă, printre cele enumerate care îi determină pe tineri să nu muncească pe bani puţini, dacă părinţii îi întreţin cu bani de buzunar, cu mâncare şi locuinţă.

Însă, toate aceste probleme obiective sau subiective nu-i scutesc pe guvernanţi de la obligaţia fundamentală de a nu risipi, cheltui banii plătiţi de noi toţi, prin taxe şi impozite, pentru îmbogăţirea clientelei politice din partide şi Parlament, pentru pomeni electorale, lăsând investiţiile fără fonduri, de fapt principala sursă de creare de locuri de muncă mai bine plătite şi un consum de produse pe măsură prin care să stimuleze producţia şi veniturile la buget care, în general, se bazează pe încasările din taxe şi impozite, mai ales acum când se vrea să se facă o relaxare fiscală mai consistentă şi creşterea salariilor pentru bugetari.

 

Lasă un comentariu