Dulce este lumina și o plăcere pentru ochi să vadă soarele. Deci, dacă un om trăiește mulți ani, să se bucure în toți anii aceștia și să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deșertăciune. Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă, cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată. Modesta și plăcuta căsuță de pe dâmbuț, unde locuiau patru suflete, în satul Ciobotari, „Mnimneșești", mi-au făcut copilăria fericită, petrecând mult timp în această căsuță primitoare, alături de aceste suflete modeste, simple, cu multă dragoste față de persoana mea. Mama Ioana, femeie văduvă, fără școală multă, țărancă simplă, frumoasă, atât la corp cât și la suflet, avea trei copii: Dina, Traian și Jenica. Toți patru lucrau din greu, fără mijloace mecanizate în agricultură și la creșterea animalelor. Viața de munte: ierni geroase, bani puțini, câștigați din palme, cu multă trudă. Inima acestor ființe era mare, iubitoare de aproapele care le călca pragul, puneau pe masă tot ce aveau mai bun, nu pleca nimeni din această casă să nu fie omenit. Nopțile din timpul săptămânii le petreceam împreună, se făceau și se desfăceau multe întâmplări ce aveau loc în sat. Veneau mulți flăcăi, lampa ardea toată noaptea. Pentru aceasta i se spunea „Casa albă". Erau și băieți care făceau să se supere aceste ființe. Cățeaua lor era dezlegată și i se lega de coadă conserve goale, după care i se dădea drumul. Cățeaua Laica fugea prin sat și de zgomotul făcut de aceste conserve se scula tot satul. Era mare scandal. Mama Ioana nu se lăsa mai prejos. Le punea la toți nume: Pantilimon, „Circhez rămas de căruța rușilor", Ujică Aurel „Ciornac", Dușa Neculai „Ducipas", Vasile „Ghibu", Nuț Viorel „Pișcaru", Bela „Postitu". Era și multă veselie. În nopțile geroase de iarnă, la -300 C, în casă ardea focul cu lemne de brad și fag. Lampa cu petrol făcea lumină în toată casa, flăcăii dansau toată noaptea frumoasele dansuri populare românești lăsate moștenire de la înaintașii satului. Noi, cei mai tineri, pregăteam plugușorul pentru marele eveniment „Nașterea Domnului" - Crăciunul. Oamenii din sat dormeau. Nu ne deranja nimeni, nici noi nu deranjam. Se cânta mult, în special colinde de Crăciun. Nu se simțea oboseala, nu vroia nimeni să plece acasă. Se bea lapte cald dulce cu miere de albine, oferit de mama Ioana, împreună cu cele două fete, Dina și micuța Jenica. Timpul a trecut, noi am crescut, fiecare a plecat pe drumul său, unii au plecat în veșnicie. Traian a plecat în anul 1971, tânăr, la 24 de ani. Mama Ioana, în anul 2011. Căsuța a rămas pe dâmbuț, unde locuiește Jenica împreună cu familia ei. Iar noi, cei care mai suntem în viață, am rămas cu frumoase amintiri petrecute în frumoasa și modesta căsuță de pe dâmbuț. Frumoșii ani ai tinereții, sufletele calde, din aceea casă, mă fac fericit când mă gândesc la aceea perioadă și mă emoționează până la lacrimi, după acele ființe deosebite.
