Cel mai recent volum cu poeme semnate de Răzvan Ducan a apărut la Editura „Nico" și face parte integrantă dintr-o suită de volume lirice pe care poetul cu obârșia pe Valea Târnavei le-a scos la aceeași editură din Târgu-Mureș și pe care o coordonează admirabil scriitorul Nicolae Băciuț.
Strigăt din curba lui Gauss este o carte-mesaj social-filosofic, este un soi de disperare a Eu-lui aflat în centrul vârtejului, un strigăt personal devenit colectiv și prin care poetul nu doar denunță un dezastru.
Luptător cum puțini mai sunt azi, pentru a menține România și Limba Română pe verticalitatea care li se cuvine prin moștenirea istorică, Răzvan Ducan este acel frumos ,,nebun" ce intuiește, ba chiar știe că totul în jurul său se prăbușește, dar... el continuă să-și păstreze onoarea, mintea lucidă și dragostea neștirbită.
În poezia România de sub unghie, spune: „Mă grăbesc să înregistrez /la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci/ pământul de sub propria unghie,/ ultima mostră de pământ românesc /pe care politicenii nu au vândut-o încă./...". Mi-a atras atenția revolta dublată de ironia fină a autorului, a cetățenului pus în fața unui soi de seiim lăuntric, și aici, cuvintele sunt armele prin care poetul luptă pentru a mai salva ceea ce se poate din firimitura de identitate națională. Astfel de poeme îi sunt proprii poetului din Transilvania și aici se simte fuziunea aceea teribilă dintre teluricul sangvin, legătura dintre neam și țară și conștiință care, vai, e tot mai diluată de forța banilor.
În poezia Via Dolorosa, deznădejdea poetului este consemnată ca o insomnie fără leac, în fila de jurnal. Și scrie Răzvan Ducan: ,,Este roșu drumul către nicăieri, /Clădirea Primăriei e cu săgeată-n sus, /Lipsa canalizării-i sub culoare,/ Stadionul satului, în pantă-i pus./...". Tot exemple preluate dintr-un cotidian în care trăim laolaltă, cei legați la ochi, dar și cei care văd adevărata situație, dezastruoasă, fără să le pese.
Răzvan Ducan țipă în mijlocul unui spațiu gata să intre în deșertificare, și fiecare dintre poeziile acestui volum ar putea fi preluată, rescrisă într-un registru oficial, și depusă pe masa cancelariilor țării.
Prins în pelicula cotidianului imediat, poetul se răfuiește cu personaje și stări de fapt dificile. Are ,,ac pentru cojocul lor" și critică legea strâmbă a diriguitorilor. Poetul e poet, deși, aflat în mijlocul masei populare, ne lasă impresia că s-a situat într-un foișor de foc, într-un spațiu important prin rolul de loc de observație a fenomenelor sociale, naționale, politice.
Răzvan Ducan ne semnalizează pericolul și nu face doar atât, îi trage la răspundere pe cei care au generat și continuă dezastrul.
În poezia ,,V-am dat pe mâini o țară ca o floare!", spune: „V-am dat pe mâini o țară ca o floare, /V-ați întrecut să-i smulgeți din petale, /Vânzând pistil, înstrăinând stamine, /Ați aruncat în desuetitudine albine./ Pe trântori i-ați pus paznici peste miere(...). O haiducie inversă-n Carpați, /Luând săracilor și dând la cei bogați./ Luând bogaților și dând la cei săraci, /Doar greutatea grijilor, pe sub araci./ Măi, haită de lupi, peste-o turmă de oi, /Dați-mi țara înapoi!". Se observă discursul incisiv, cu explicații destule, pentru ca, spre final, tonul poetic să devină furie și autorul să se impună, să aibă un ton imperativ: ,,Dați-mi țara înapoi!"
Sigur este doar o metaforă, dar prin care cetățeanul-poet își varsă năduful și ar trebui să se împace cu gândul că da, el și-a făcut datoria. A semnalizat falimentul nației sale.
Răzvan Ducan nu depune ,,armele". El mi se pare a fi un gen de pașoptist ardelean modern, un bărbat al timpului său, dar care nu deține chiar toate datele problemei (practice) pentru a face ordine politică, administrativă.
Se baricadează în poezie și scrie ca într-o terapie. Îi face bine. Nouă ne face bine, odată ce-i citim versurile și ne identificăm cu omul pus în situații, adesea, la limită.
Cu talent nativ și beneficiind de o bogăție de cuvinte, sigur pe condei, scriind într-un stil care i se potrivește, R.D. ar putea foarte bine să-și și recite poemele, să fie tribunul potrivit să mobilizeze mulțimile, să aducă suflu proaspăt în istoria actuală, destul de șifonată.
Nu știu cât este de implicat în lumea reală cetățeanul Răzvan Ducan, dar știu cât de fericit este poetul Răzvan Ducan atunci când reușește într-un vers, într-o sintagmă, să desferece ușa care duce spre mântuirea națională. Face să îi bată inima și să-i dea ghes o idee, să stea o noapte întreagă să scrie.
În poezia ,,Congo București", spune: „Tentația de-a ne lua tot ce avem /S-a ascuțit pe piatra abrazivă a prostiei,/ Ne-au văzut servilismul în ochi, /Licărind ca o cutie a milei. /Au garantat cu varza de Bruxelles/ Și repede am convenit fără strânsoare,/ În schimbul păsării de pe un gard,/ Să dăm covor de sub picioare./....".
Cu o ironie fină pe ici pe colo, dar și cu gravitatea care ne obligă să luăm în calcul faptele ,,prostiei" noastre, poetul nu mai ține cont de canoanele literare, scrie poemul dintr-una, trecând parcă cu fierul de călcat încins direct peste pielea de sub cămașă.
Durerea e vie. Cititorul simte o vinovăție personală, știe că și el face parte din acest context al ,,lașității" naționale.
R.D. nu critică lumea pentru că ar avea ,,gura mare". El deține acei senzori ancestrali pe care mulți români i-au pierdut de-a lungul anilor.
Răzvan Ducan știe că, probabil, ne ducem pe apa sâmbetei, și face ceea ce se mai poate face, consemnează, rămânând mărturisirile unui poet despre o lume care nu îi ia în seamă nici durerea, nici cuvintele.
Răzvan Ducan face parte din spița românilor care s-au trezit pe o vatră milenară îmbibată de cultură și credință fără prihană. El este un mesager dotat cu aripi de hârtie, aripile pe care își scrie versurile. Este conștient de talentul și de riscul de-a se certa cu zeii puterii efemere.
În subsolul fiecărui poem din cartea de față, aveam o dată, un loc, semne care, dacă le luam în calcul, ne ajută să intrăm în sfera sa de travaliu poetic, să întrezărim atmosfera în care au fost scrise respectivele poeme.
Iată un poem frumos, în care Răzvan Ducan pornește de la Nichita Stănescu și al său copac de sub fereastra casei lumești, dar, într-atât metamorfozează R.D. sensul încât trage de partea sa, arată din nou cu degeteul spre cei de azi, spre cei care distrug pădurile țării. Cetățeanul vigilent intervine, dublează mesajul cu harul poetic. Așadar poezia ,,Copacul Gică": „După ce Nichita Stănescu a murit,/ copacul Gică, cu care convorbea acesta de pe balcon,/ a fost dus în Piața Chibrit./ A fost o dezlegare la drujbă, precum o dezlegare la pește, /cineva i-a vrut inelele din trunchi, să și le pună pe dește./ I-au pus picioarele-n spinare niște părți vorbitoare de limbă tăietoare. /În vremurile lor bune, pe când răchita nu făcea micșunele,/ pentru Nichita, plopul Gică făcea pere!". Poezia a fost scrisă, după cum consemnează autorul, în: ,,Noaptea de 18 spre 19 februarie 2013, la Clinica Medicală III din Tg.-Mureș".
Cele mai multe dintre nopțile petrecute într-un spital sunt nopți albe și, bolnav fiind, nu îți stă gândul decât la temerile tale personale, dar iată cum poetul trece peste frica de boală personală, cum Poezia îl salvează și tot acel mister formidabil al creației îl poartă peste timp și spațiu, îl pune în fața unor fapte ce nu pot fi explicate, dar îi și amintește că, da, el este Cetățeanul, proprietarul poeziilor dar și al codrilor de acasă. Și, cât de plastic își rostuiește sintagmele, cum autorul preia cuvinte din limbajul zilei prezente...
Răzvan Ducan este un poet cu voce puternică. El scrie pentru a transmite ceea ce gândește, iar volumul Strigăt din curba lui Gauss (după cum titlul însuși ne sugerează) este cartea ca o rocă așezată în zidul din care, Ana a încetat demult să mai plângă.
