La o cafea, despre una, despre alta - MELANCOLII DE TOAMNĂ

Plouă! Ascult, de fapt, aud sunetul stropilor care cad ritmat pe pervazul ferestrei.

E ritm, cadenţă, şi-atât! Mut „audiţia" de pe mono(ton) pe stereo! Altceva! Acum nu mai aud doar stereotipul „secţiei ritmice" ci ascult întreaga „orchestră", cu sunetele metalice, uneori grave, alteori solemne, imnice, ale alămurilor, cu sunetele colorate, cristaline, vesele şi parcă puse pe şotii, ale piculinelor, flautelor, cu suavele, diafanele unduiri ale harpei, cu sunetul... vioriu, când mai vesel, când mai trist al viorilor, şi, în prim plan, ca prim solist, cu sunetul romantic-nostalgic-melancolic şi... tomnatic, al unui violoncel!

Ascult fascinat sunetul, de fapt, muzica(litatea) ploii de toamnă! Ei, bine, da, chiar şi o ploaie (rece!) de toamnă îţi poate încălzi, însenina sufletul! Cu o condiţie! Să activezi aplicaţia cu care să comuţi audiţia concertului ploii de pe mono(ton) pe stereo!

Sunetul ploii se preface în fundalul sonor pe care se derulează în minte, în suflet, amintiri dragi, din... ciclul anotimpurilor (vârstelor) tale!

Amintirile, cu mulţimea şi diversitatea tonurilor de culoare, împrumută parcă şi ploii, bogăţia cromatică, prefăcând-o în tonalităţi perfect armonizate într-o minunată simfonie! Simfonia ploii! Simfonia policromă, paleta sonoră, proprii minunatului anotimp, toamna! Toamna, cu tonuri şi sonorităţi când triste, când vesele! Toamna, cea mai bogată, frumoasă şi harnică gospodină, cu cămările pline de razele soarelui de vară, ascunse în legumele şi fructele din borcanele frumos rânduite pe rafturi! Toamna dansului frunzelor purtate de vânt! Toamna care mai păstrează prin copacii trişti, câte o frunză, (stră)amintirea verdelui primăverii şi al verii! Toamna, care aşterne ca pe un covor în calea iernii, jertfa arămie-sângerie a frunzelor!

Am tot vorbit aici de culori, de polifonie. Privesc pe geam la picăturile de ploaie care cad, când deloc grăbite, când repezite, când purtate de vânt, oprindu-se pieziş, pe frunzele (încă multe ale) pomilor, pe asfaltul drumului pustiu. Nici ţipenie de om pe drum!

Şi totuşi! Un domn şi o doamnă, uşor... tomnatici, „înghesuiţi" unul într-altul sub „calota" unei umbrele uriaşe, păşesc grăbiţi spre „adăpost", strecurându-se printre „proiectilele" stropilor reci.

Sunt convins că de-a lungul vieţii lor în doi au înfruntat ploi mai mari, poate vijelii, poate furtuni, dar la fel de convins sunt că au în „portofoliul" amintirilor momente minunate cu ei doi, când, plimbându-se înlănţuiţi, pe aleile parcului, se lăsau mângâiaţi de ploaia caldă, de vară!

Privesc la cei doi bătrânei, singuri pe drum, singuri prin ploaie, singuri! Păşesc grăbit, sub umbrelă, „echilibraţi" fiecare, în lateral, cu câte o plasă cu cumpărături în mâinile neocupate.

Poate, de fapt, sigur nu e nimic romantic în această imagine, dar eu ştiu că odată cu ei, merg şi acei tineri care, altădată se plimbau dezinvolt prin ploile verilor, prin anotimpurile vârstelor tinere!

Însoţesc mersul bătrâneilor (şi al tinereilor ascunşi în ei) cu privirea şi cu gândul ca un fond muzical, murmurând un cântec vechi şi frumos, pe care l-am iubit de când eram adolescent şi îl iubesc şi-acum: „E multă vreme de când ploaia ne-a-ndrăgit/ Din prima seară chiar un parc ne-a dăruit/ Atâta i-a speriat pe toţi cu stropii grei/ Că ne-a făcut stăpâni pe parc şi pe alei/ Ce fericiţi copacii uzi îi scuturam/ Ca doi copii desculţi prin ploaie alergam/ Ploaia dansa împreună cu noi/ Se-nveselea când râdeam amândoi/ Ploaia vedea cum cuvintele mari le-ocolim/ Dar pe feţe citea cât de mult ne iubim/ Ploaia glumea lunecând printre noi/ Ploaia visa când tăceam amândoi/ Şi ne şoptea că nimic nu-i prea mult/ Nici prea greu/ Dacă vrem dragostea/ Să dureze mereu" (fragment din cântecul ,,Ploaia şi noi", versuri, Flavia Buref, muzica, Vasile Vasilache-jr., în interpretarea inegalabilei Doina Badea).

Dacă aş avea o cameră foto performantă i-aş fotografia pe cei doi! Sunt convins că ar fi o fotografie cu adevărat... color, cu tot griul, cenuşiul acestei zile mohorâte, ploioase, de toamnă. Tonurile vii, cu adevărat colorate se „developează" pe un suport special, sufletul, şi de aceea, frumuseţea unei asemenea poze se poate vedea doar de cei care ştiu să privească cu ochii sufletului, dincolo de alb-negru!

Dacă tot am amintit aici de poze color, alb-negru, de moduri diverse de a privi-citi instantanee fotografice, să ne amintim de un mare artist al imaginii, fotograful, pictorul, cineastul francez Henry Cartier-Bresson şi, ca să nu ieşim din nota romantică a acestei şuete, să ne amintim de una dintre pozele celebre făcute de HC-B chiar în România, „Dans un tren, Roumanie, 1975".

Instantaneul suprinde un băiat şi o fată, doi tineri îndrăgostiţi, dormind îmbrăţişaţi într-un compartiment al unui tren de noapte. Dincolo de ceea ce a văzut lentila aparatului, ochiul sensibil al sufletului vede şi mai departe, dincolo de somnul liniştit al celor doi, secvenţe din viaţa lor, momente din viaţa lor de zi cu zi, cu bucurii, cu tristeţi, subsumate climatului socio-politic în care a fost făcută poza.

Nu se ştie cum, prin ce miracol, HC-B, „părintele fotoreportajului modern", cunoscut şi respectat în lumea occidentală pentru firescul văzut (dar şi „specialul", enigmaticul nevăzut, „nedevelopat"), pentru sinceritatea creaţiilor sale, a obţinut în 1975 acreditarea pentru a fi prezent în România cu ocazia festivităţilor dedicate celei de-a 30-a aniversări a victoriei asupra fascismului.

A făcut „vizite de lucru", să zic aşa, în Oltenia, în Maramureş, în Bucovina şi, desigur, în Bucureşti.

A făcut sute de poze, excepţionale, aici, la noi, dar de notorietate mondială a ajuns acea poză cu cei doi tineri în compartimentul unui tren.

Poza a fost prezentată cu mare succes, în Expoziţia „East of Magnum" şi mai apoi a făcut înconjurul lumii, fiind contracopertă la o carte a lui HC-B.

Toate pozele lui HC-B sunt instantanee, stop cadre pe o clipă, dar care lasă loc poveştii de dinainte şi după momentul surprins.

Imaginea este de fapt, începutul poveştii: a fost odată...! Restul, e opera privitorului, care, inspirat de stop-cadrul alb-negru, animă încremenirea din poză şi deapănă mai departe firul poveştii, mergând pe el înainte şi înapoi! Iată două dintre consideraţiile artistului despre fotografie: „Nu m-a pasionat niciodată fotografia în sine, ci posibilitatea - graţie uitării de sine - de a imortaliza într-o fracţiune de secundă emoţia unui subiect, frumuseţea unei forme.", sau „A fotografia înseamnă a aşeza pe aceeaşi linie de fugă capul, ochiul şi inima".

Revin la celebra poză, „Dans un tren, Roumanie, 1975". Mulţi, foarte mulţi români, au iniţiat adevărate investigaţii pentru a da de urma celor doi tineri. Presupunând că la vremea când a fost făcută fotografia, cei doi aveau douăzeci, douăzeci şi ceva de ani, că între timp s-au căsătorit (dacă nu erau cumva deja căsătoriţi; pe inelarul tânărului se vede verigheta), că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, înseamnă că acum cei doi trebuie să fie trecuţi de 60 de ani, deci mai au până la adânci bătrâneţi, şi e posibil ca într-o bună zi să li se afle identitatea!

Eu, unul, nu-i caut! I-am găsit! Îmi place să continui povestea lor, şi să cred că cei doi tineri îndrăgostiţi sunt de fapt cei doi bătrânei ai mei, la care priveam cu câteva rânduri mai sus!

Azi e ziua lor şi a tuturor celor de vârsta a treia! La mulţi ani!

Îmi place să cred că nu sunt chiar singuri-singurei, şi că cineva le poartă de grijă!

 

Lasă un comentariu