Poate că, în trecerea asta grăbită, atât de precipitată, a timpului, prinşi în zbaterea preocupărilor zilnice, noi, oamenii, nu mai avem, nici răbdarea, nici acea prielnică dispoziţie să mai observăm şi unele amănunte din jurul nostru. De mai mulţi ani, zi de zi, la Radio Bucureşti - Actualităţi, urmăresc emisiunea pe unde, a unui prieten al animalelor, numit Carol Mălinescu, emisiunea mea preferată - „150 de cuvinte despre cei care nu cuvântă". Printre ei, prieteni fără grai ai omului fiind şi căţeluşii. Fiinţe fără grai, întâmplări care au emoţionat ascultătorii. Mari oameni ai culturii, creaţiei româneşti, ai scrisului şi ştiinţei s-au bucurat de prietenia acestor fiinţe din lumea celor care nu cuvântă, lăsate de Bunul Dumnezeu să ne fie aproape, să ne fie prieteni nu duşmani, să le acordăm ocrotire, nu să le omorâm! Marele Brâncuşi, acel geniu dat lumii de Hobiţa Gorjului, mare iubitor de animale, acolo, în inima Parisului, Oraşul Luminilor, avea mereu un tovarăş credincios în preajma creaţiei, o căţeluşă albă de care nu se despărţea nici la cinema, nici la teatru, nici la întâlnirile oficiale, dar, mai ales, în acea a lui mare singurătate a geniului creator. Cu ea, căţeluşa albă, ne-a lăsat fotografii emoţionante cel care a spulberat, cu inspiraţia lui genială, canoanele sculpturii universale. Un geniu care nu şi-a uitat rădăcinile, dar nici prietenii aceia ai omului, prieteni fără grai ai copilăriei lui.
Eu, fiu de ţărani, de mic am avut grijă, am iubit, acolo, în ograda ţărănească a Idicelului, toate animăluţele: căţeluşi, viţeluşi, mânji, pisici, purceluşi, ridicându-mă, ca fiu de truditori ai pământului, alături de ei şi cu ei. Ele, animăluţele acelea, fac parte nu doar din trecutul meu, ci din frumoasele amintiri ale mele. Ţin minte cum „Hoţul", în entuziasmul lui prietenesc, un ciobănesc carpatin, venea, în fugă, îmi punea lăboaiele alea mari în piept şi mă dădea pe spate, apoi, aflat la pământ, mă lingea pe faţă, cu deplinătatea lui trăire prietenească. Tocmai de aceea, în numele acestei trecute prietenii, mă întristez când văd atâta răutate omenească: uciderea, lovirea, cruzimea, sălbăticia aplicată în tratamentul inuman, din partea celor cu sufletul bolnav, porniţi, cu sălbăticie chiar, împotriva animăluţelor. M-a întristat şi de-a dreptul m-a enervat, la culme, acel găligan, cu câlţi, pleavă şi puzderii în căpăţână, în loc de creier, cu educaţia celor şapte ani de acasă nici măcar până la genunchiul broaştei, care lovea, cu sadism, un pisoi, devenit un fel de minge de fotbal pentru el, nenorocitul piţărău. Cu aceleaşi potrivnice sentimente l-am înconjurat, scoţându-l din rândul oamenilor, pe acel ins, fără inimă, care lovea, cu lopata, un căluţ slăbuţ, care nu putea să tragă, în pantă, o căruţă încărcată cu prundişul umed, abia scos din baltă, o povară peste puterile lui. Iar insul îl lovea cu sălbăticia celui fără de inimă şi fără minte!
Ţin minte că, prin clasa a V-a, citeam acea povestire „Câinele soldatului", povestea unui ataşament emoţionant, tulburător, al unui câine, faţă de stăpânul lui, căzut în luptă. Din momentul în care tovarăşii de arme l-au dat pământului, câinele nu s-a mai atins, nici de mâncare, nici de apă, şi-a păzit stăpânul dus sub glie, până ce soldaţii, într-o dimineaţă, l-au găsit mort pe mormântul celui pe care atât de mult l-a iubit, însoţindu-l în prima linie a focului, a războiului. O impresionantă povestire a relaţiei om-câine, care îmi aminteşte de ataşamentul emoţionant al lui Ciccio, un Labrador, care, în fiecare zi, venea la Biserica Santa Maria Assunta din San Domani, acolo unde a avut slujba de înmormântare a stăpânei lui, chemată la Domnul. Animalele în felul lor plâng, îşi exprimă durerea în tăcere, atunci când se despart de cei dragi.
Între omul cu suflet şi animăluţe, aceşti fideli prieteni fără grai ai noştri, s-au stabilit, uneori, şi trainice relaţii de muncă. Să ne amintim de acel cal, Bator, şi de Fefeleaga, din povestirea lui Ion Agârbiceanu. Cu acest căluţ, Bator, sărmana femeie vorbea, lui îi împărtăşea durerea ei mare, la moartea Păuniţei, fiica ei. Ocolită de cei din jur, unicul tovarăş căruia îi spunea suferinţa ei, toată durerea, tot ce are pe sufletul trist, era calul, cu care, la mină muncise de atâţia ani. Oamenii nu erau dispuşi să-i asculte durerea, suferinţa ei de femeie săracă, văduvă, şi atât de singură. Şi-atunci, Fefeleaga vorbea cu Bator.
Prea se uită că aceşti prieteni fără grai ai omului au salvat copii şi adulţi de sub dărâmături, după cutremure, din incendii, din catastrofe care puneau la încercare nădejdile omului.
De mai mult timp, de peste 15 ani, acolo, pe Dealul Viilor 1 Mai (acum strada Jean Monnet) am grijă (pe cheltuiala mea, adică numai din pensia personală, din care, atât cât pot, am ajutat şi ajut şi oameni la nevoie) de vreo 18 căţeluşi, dragii mei prieteni, câţiva ucişi, între timp, din păcate, de ura omenească: Azorel, Negru, Şmecher, Lord, Lăbuş, Negruţ, Alba, Şoricel, Sura, Bobiţă, Maia, Negruţa, Rex, Max, Gruţa, Brutus (un Rottweiler, cel mai frumos şi mai „educat" câine), şi alţii. Plus comunitarul Billy, cel de acasă, nume împrumutat de la Bill Clinton, singurul care ne-a mai rămas, după ce, pe rând, Diana, Li şi Cosete ne-au părăsit, luate de o boală necruţătoare şi de moartea nemiloasă. Sunt cei mai buni prieteni ai mei, ei, cei care, spre deosebire de oameni, nu m-au trădat niciodată! Dacă o dată i-ai dat câinelui o bucată de pâine, nu te va mai uita. Pe om l-ai ajutat de 99 de ori, o dată, a suta oară, nu s-a putut, din varii motive obiective. Imediat te împunge cu degetul arătător în piept, reproşându-ţi, cu trufia nerecunoscătorului: „Nu m-ai ajutat niciodată!", adeverindu-se acele versuri ieşite din popor: „Cu bucata mea de pâine, / Am hrănit un om şi-un câine. / Câinele mă recunoaşte, / Omul nu mă mai cunoaşte". Aşadar, „Cine-i om şi cine-i câine?" V-o spune un om care, până la cei 76 de ani, am trăit multe. Am învăţat şi am văzut multe!
Tocmai de aceea, am să apelez la câteva întâmplări, avându-i ca eroi tocmai pe aceste animăluţe. Întâmplări adevărate. • Un leu de la circ este lăsat să trăiască, orb, într-o menajerie. Lângă el, şi-a făcut loc un căţeluş, care îi linge ochii şi-i aduce mâncare prietenului lui fără vedere! • Familia Broousseau, cu şase ani în urmă, l-a adoptat pe căţeluşul Duke, nebănuind că acest minunat prieten al omului le va schimba vieţile printr-o întâmplare care niciodată nu va fi uitată. Seara, la ora somnului, agitat, Duke a sărit, lătrând în patul soţilor.
O comportare care i-a pus pe gânduri, mai ales când Duke a început să tremure puternic. Intrând în camera bebeluşului, unde, la picioare, de obicei, dormea Duke, şi-au dat seama de ce era acesta atât de agitat. Fetiţa lor, de nouă luni, nu mai respira. Dusă, de urgenţă, la spital, fetiţa a fost salvată, acum este bine, iar părinţii fericiţi sunt atât de recunoscători că Duke, cel care a dat alarma, le-a salvat copila de la o moarte sigură • Casa a luat foc. Pisicuţa avea cinci pui. I-a scos, pe rând, unul câte unul, salvându-i, nelăsându-i pradă focului. Pisicuţa s-a ales cu mici arsuri şi cu blana pârlită. Un gest emoţionant! Iar unele femei, în zilele noastre, îşi aruncă pruncii, nou-născuţi, prin veceuri, prin lanuri, pe câmp, prin gări, îi uită prin maternităţi! • Erau doi prieteni, doi căţeluşi nedespărţiţi. Unul a fost lovit de o maşină, în plină stradă. Prietenul lui se strecoară printre autoturisme, îl trage pe marginea şoselei şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, încearcă să-l resusciteze: îl cheamă la joacă, îi linge lăbuţele rănite, schelălăie, într-un fel de plâns. • O mămică de cimpanzeu a adoptat trei pui de tigru care se joacă, sug, trăiesc. • O fotografie care a făcut înconjurul lumii: o gorilă ţine în braţe un bebeluş, un omuleţ, găsit într-o pădure, în urma unui accident aviatic. Îl hrăneşte şi-l protejează. • O casă a luat foc. Vin pompierii. O altă pisicuţă îşi scoate, pe rând, puişorii printre flăcări şi-i pune pe o scară a maşinii pompierilor! • Un lup este capturat în munţii Albaniei, în 2007. Pentru a-l hrăni, vânătorii i-au dat, acolo, într-un grajd, un măgar bătrân. Să-l mănânce lupul. Stupoare! Cele două animale s-au împrietenit. Întâmplarea aceasta a sensibilizat opinia publică, mediatizată de televiziune. Sub presiunea publică, animalele au fost salvate! • L.O., de 70 de ani, dată, la 9 septembrie a.c., dispărută, a fost găsită moartă într-o pădure din Mărişel (judeţul Cluj). Femeia plecase după ciuperci, împreună cu căţeluşul ei. Câinele, un Pechinez, i-a ajutat pe anchetatori să ajungă la cadavru. Anchetatorii au cercetat pădurea şi i-au auzit lătratul precipitat, schelălăind pe marginea unei prăpastii, aşteptând să vină cineva în ajutor. Femeia murise, având multiple fracturi, dar Pechinezul nu şi-a părăsit stăpâna, căzută în prăpastie, stând, trei zile şi trei nopţi, fără apă şi mâncare, pentru a proteja şi păzi trupul stăpânei de fiarele pădurii. • Şi când te gândeşti că, după atâtea promisiuni conjuncturale, câinii lui Vladim sunt azi în pericol. Persoana care deţine terenul din Pantelimon, unde se află animăluţele, refuză să mai ţină câinii acolo. Milionarii care, la moartea lui Vadim, s-au lăudat, că vor ajuta, au uitat, subit, ce au promis. Singura şansă a salvării lor ar fi adopţia, fiindcă altfel riscă să fie eutanasiaţi. Şi atunci n-ai dreptul să te întrebi: „Cine-i om şi cine-i câine?".
Dar câte întâmplări nu se petrec, zilnic, în această lume învrăjbită, animăluţele dându-ne lecţii nouă, oamenilor. Ele au suflet şi dragoste faţă de stăpânii lor. Din păcate, unii oameni nu prea dovedesc că au milă, grijă şi iubire faţă de prietenii fără grai ai omului, motiv să ne întoarcem şi să ne amintim de cuvintele acelui învăţat: „Când am cunoscut bine oamenii, am început să iubesc câinii!".
