Un camion plin cu pietre ieşi din carieră şi coti în drumul naţional, care mergea abrupt în jos. Maşina prinse viteză; când şoferul călcă frâna, observă cu groază că aceasta nu mai funcţiona. Trase repede frâna de mână, dar nu-i folosi prea mult. Şoferul încercă să cupleze într-o viteză mai mică, dar în zadar; viteza era prea mare! După o uşoară curbă, apăru în faţa lui o maşină sport, care mergea încet. Distanţa dintre ei se micşora tot mai mult. Pe banda opusă era circulaţie intensă. Şoferul începu să claxoneze pentru a avertiza maşina sport din faţa lui şi pentru a o determina să se dea la o parte. Doar câteva secunde! Trase de volan… Prea târziu! Maşinile se ciocniră şi o masă mare de pietre se rostogoli îngropând sub ea doi oameni.
Ambii au supravieţuit, chiar dacă cu multe răni ireparabile. La deliberarea în instanţă, femeia a răspuns astfel la întrebarea de ce nu a reacţionat la claxonul neîntrerupt: „Tocmai ascultam o transmisie muzicală excelentă la radio atât de tare, încât n-am mai reacţionat la nimic din jurul meu."
E atât de multă gălăgie pe pământ, încât nu se mai aude nimic din cer. Prietene, dă liniştea mai tare!
Din volumul „dumnezeu AUDE TĂCERILE NOASTRE", apărut la Editura „Vatra Veche" din Târgu-Mureş
