Se spune că nimic nu e întâmplător! Așa se pare…
În această perioadă, în care lumea întreagă vuiește de „problema emigranților", mi-a parvenit un document foarte interesant legat de fratele bunicului meu, Dumitru Golea, care a emigrat în America, devenind acolo Dan Goldy.
Chiar și pentru generațiile născute după cel De-Al Doilea Război Mondial, poveștile despre strămoșii emigrați la început de secol XX erau, și cred că mai sunt, puțin știute.
Poate ar fi interesant să fac cunoscută povestea din SUA a băhneanului Dumitru Golea (n. 1887), nu numai din motive personale, fiindu-mi rudă, (fratele bunicului meu, Nicolae Golea, personalitate cunoscută pe Valea Târnavelor, participant la Unirea de la 1918), dar și pentru evenimentele pe care le descrie: America începutului de secol XX.
Faptul că această poveste este autentică, ne-o demonstrează casetele pe care au fost înregistrate spusele lui Dumitru Golea în ultimii ani de viață și transcrise apoi de nepotul său, Traian Golea (decedat în România în 2004, fervent apărător al românismului și al problemelor Transilvaniei, prin editura sa din SUA, „Studii istorice românești"), nepot pe care l-a dus la el în America, el neavând copii.
Să purcedem așadar și, cu ochii minții, să urmărim câteva frânturi din filmul vieții tânărului Golea Dumitru din comuna Bahnea, jud. Mureș.
Văzând că averea bunicului său Gemu (tot Dumitru Golea, 1828-1901), care reușise să fie primar pe vremea imperiului austro-ungar se micșorează mereu, s-a hotărât, ca atâția alți emigranți români, să plece în America pentru a câștiga mia de dolari și banii de drum, ca apoi să se întoarcă acasă să cumpere pământ.
Plecarea în America necesita pașaport (?!), așa că tânărul de 19 ani, după ce și-a convins tatăl să semneze pentru el (având sub 21 de ani), a obținut actul necesar făcut de Zăhan din Sânmartin (Târnăveniul actual), a adunat de la familie 300 de florini și a plecat din sat pe 6 decembrie 1906, ajungând în America pe 7 ianuarie 1907, în portul New-York. Acolo erau așteptați de funcționarii serviciului de emigrări, care, după triaj, „mi-au agățat de gât biletul de tren cu destinația Sharon, Pennsylvania. Acolo, în gară, mă așteptau vărul Coroș, Nick Boilă, Dumitru Bereș și cu Gruiță." (Anunțați cum?! mobil?! internet ?!).
Începutul presupunea și atunci învățarea limbii engleze, astfel că tânărul român, alături de prietenii lui frecventează școala și reușește șă-și găsească de lucru ca fochist („boiler") și să se acomodeze cu noua viață.
„.Când nu lucram ca fochist, mi-am găsit de lucru la dl. Marshall. El avea un cal, o trăsură, un băiat și o fată. Cum mie îmi plăceau caii, l-am întrebat dacă nu mă lasă să-i îngrijesc, el răspunzând că mă lasă bucuros. În câteva săptămâni, i-am făcut calul de-i strălucea părul ca oglinda. Hrănit bine și țesălat în fiecare dimineață, până la urmă m-a îndrăgit și calul, dar și fata. Când dl. Marshall voia să plece undeva cu trăsura, puneam caii la trăsură și stăteam pe capră; lângă mine stătea fata, lângă fată, dl. Marshall; băiatul lua loc în spate!".
Succesul avut cu calul, dar și cu fata îl ajută. Dl. Marshall, care îl botează Danny, apoi Dan, îl recomandă proprietarului de companie să îl facă șef de echipă („foreman").
„Cum eram tânăr și subțire, mă puteam băgă pe oriunde: reparam cazane de aburi și tot ce nu puteau face alții făceam eu. Acolo erau oameni care lucrau la companie de 25-30 de ani și vine acum un puțoi, un foreigner, să devină șef de echipă!".
Era anul 1910.
În anul 1912, pleacă din Sharon la Pittsburgh, la Compania Rail Road Co Pennsylvania.
„Acolo, eu trebuia să verific locomotivele dacă pot să aibă presiune suficientă ca să poată merge cu 75-80 mile/oră (adică 120-128 km/h). Presiunea trebuia să urce până la 14 atmosfere. Când reparam o locomotivă, trebuia să o iau pe linia de încercare și să văd dacă-i bună de folosință".
Să revenim pentru un moment în realitatea noastră! Trenurile în România anului 2015, oare reușesc să le egaleze pe cele ale Americii anului 1912?!? Dar să continuăm…
După un an, când fetele au intrat mai mult în viața lui Dan Goldy (toată lumea i se adresa așa), a lăsat lucrul de fochist pe plan secund și, împreună cu prietenul și consăteanul lui Nick Boilă, se apucă de …, teatru!
„Am avut trupa noastră de dansuri populare românești, cu program anunțat, și dădeam reprezentații. La ora 9 dimineața, trebuia să fim la repetiție până la 2 d.m. La 6 d.m. trebuia să fim pe scenă până la 10 seara, după care mergeam la restaurant cu trupa să distrăm fetele. Așa am scăzut la 128 de funzi (cca 55 kg). Am lăsat totul, inclusiv școlile de dans în care predam mai multe stiluri de dans, și m-am întors la meseria de fochist".
Împlinise 27 de ani!
„În 1914, m-am însurat. Eram profesor de dans, dar ziua lucram ca și fochist. Jenny lucra și ea ca fotomodel. Am dansat odată cu ea, mi-a plăcut și ea s-a îndrăgostit de mine. Părinții lui Jenny nu m-au vrut. Pentru ei eram un „foreigner" și nici nu am intrat în casa lor. Am făcut cununia civilă și asta a fost tot. Abia la Crăciunul următor a venit mama ei la noi să vadă ce facem și cum ne merge. Eu lucram și câștigam, nu aveam probleme".
Dacă mai aveam un dubiu privind modul cum se fac banii în vremuri grele, povestea lui Dumitru Golea despre socrul lui, ne lămurește.
„În timpul războiului civil, socrul meu vindea whiskey soldaților din Nord, iar fratele lui, Dick, celor din Sud. Seara se întâlneau și-și numărau banii. Câteodată îi prindeau și-i țineau câteva ceasuri, în care timp soldații beau tot whiskey-ul, apoi le dădea drumul după ce le plăteau marfa!".
Socrul i-a mai povestit că a fost martor la asasinarea lui Lincoln.
Dar bătrânețea și necazurile vin și peste cei bogați. Mama soției moare, iar tatăl rămâne fără îngrijire.
„Odată vin acasă și o găsesc pe Jenny plângând. Se codește să spună de ce, deoarece știa că socrul meu n-a venit niciodată la noi în casă, iar acum îmi spune că nepoata lor l-a adus pe tatăl ei la noi.
M-am dus la el; stătea pe un scaun și plângea.
- De ce plângi, omule? Aici este loc destul și câtă vreme eu trăiesc, această casă este atât a ta, cât și a mea".
Oare sufletul nostru de român milos și iertător s-a alterat așa de mult în peste 100 de ani încât, astăzi, asemenea situații de viață ar putea fi greu de crezut? Sper că nu, dar să reluăm povestea…
Ajuns la Chicago în 1915, se angajează la compania lui Graver, unde a rămas 52 de ani.
„În 52 de ani, nu am știut ce-i aia duminică și ce-i aia să nu ai de lucru. Lucram 7 zile pe săptămână. Atunci m-am înscris la o școală să citesc drafturile, planurile, la Armory School în Chicago, unde mergeam de două ori pe săptămână, seara, timp de patru luni pe an. Asta a durat vreo 6 ani și unde mi-au dat diplomă de Errecting Engeener, care mi-a fost meseria pentru tot restul vieții".
Întâmplarea face ca să fie pus la încercare de către Graver într-un conflict cu o firmă la care vânduseră o instalație de spălătorie și curățătorie chimică, „Indianopolis Laundry". „Firma din Indianopolis nu a mai vrut să plătească pe motiv că mașinile nu curăță bine hainele. Eu trebuia să văd care-i totuși necazul și dacă reclamațiile lor sunt întemeiate. Am stat acolo vreo două săptămâni și mergeam în fiecare zi pe acolo și mă uitam ce fac ei și-i mai întrebam; am descoperit că ei nu respectau instrucțiunile cu chimicalele care trebuia să le adauge în apă pentru ca mașinile să poată curăța bine. Am corectat acest lucru și pe urmă mașinile au început a lucra bine. L-am chemat atunci pe Graver și i-am spus că vreau să merg acasă că aici e totul OK".
După mai multe situații de acest gen, prestigiul „foreigner-lui" a crescut, astfel că ajunsese unul din oamenii de bază ai companiei.
„Pe vremea aceea, Graver avea un contract cu Arway Soap Co. ca să le livreze toată instalația pentru fabricarea săpunului. Compania aceasta era a lui Practor and Gamble în Cincinatti. Practor a fost și candidat la președinția SUA în 1912 și era prieten bun cu Graver. Sediul firmei era în Evergland, Cincinatti, și aveau o lucrare mare la Letonia, Kentucky. Graver îmi spune că trebuie să mă duc eu la aceste lucrări pentru că omul lui de acolo nu e cinstit.
M-am dus. L-am chemat apoi pe Graver la telefon și i-am spus că lucrurile nu merg bine. Supervizorul care era trimisul lui punea pe listă oameni pe care nu știam unde sunt și ce fac. A doua zi Graver a venit; eu citeam lista și el dădea banii; așa s-a văzut că erau nume scoase din vânt, oameni care veneau după bani, dar nu veneau și la lucru. Atunci Graver s-a despărțit de celălalt șef și m-a lăsat pe mine".
Deși îi mergea bine și ajunsese foarte departe pentru un român plecat dintr-un sat din Ardeal, nu și-a pierdut omenia. O ultimă amintire din poveștile lui:
„În timpul primului război mondial, lucram într-o oțelărie care avea mai multe furnale. Într-o zi s-a pus furtună mare. Sus, pe unul din furnale, aveam un om care trebuia să observe lucrările de sus, pe unde se introduceau blocurile de fontă. Warrenmaker mă cheamă și-mi spune că omul de pe furnal a dispărut și nimeni nu știe unde este. Pe furtuna aia m-am urcat cu scripetele, 160 de picioare (cca. 56 metri), și făcându-mi vânt am ajuns pe furnal. De acolo am sărit pe o platformă în interior, care era la vreo 20 de picioare mai jos. Acolo într-un colț, l-am găsit pe om, adăpostit de vânt și zăpadă. Pe urmă cu scripetele l-am scos și l-am adus jos"
Ar fi multe de povestit, mărturiile lui fiind mult mai ample.
A murit în 1978, la 91 de ani, fiind înmormântat la Chicago, în cimitirul unde era înmormântată și prima sa soție, Jenny, și unde-și pregătise și mormântul său.
Desigur că lui Dumitru Golea, atunci când s-a izbit de greutăți profesionale în America, i-a părut rău că nu a fost dat la școală. În acea perioadă domnea mentalitatea că „numai cine nu are din ce trăi acasă își schimbă cioarecii pe nădragi și își face o meserie".
Probabil că asta l-a determinat pe Golea Dumitru-Dan Goldy să-și lase întreaga avere Episcopiei Române din America, ca bază a Fundației „Dumitru Golea-Goldy-Gemu", care să acorde burse tinerilor români veniți în America, ca înlesnire pentru a-și putea croi un viitor, bursă care este în vigoare și în prezent.
În numele familiei Golea din com. Bahnea, ing. Georgeta Munteanu
FOTO: Dumitru Golea, în 1964, în vizită la casa părintească din Bahnea, împreună cu Lucia, nepoata sa cea mai mică
