La Damasc am ajuns, dupăun zbor lung și obositor, târziu după miezul nopții. Impresia pe care aeroportul din capitala Siriei mi-a lăsat-o în acel moment, la acea oră, nu era dintre cele mai favorabile. Poate de vină era și oboseala. Abia a doua zi, trezindu-ne într-o splendidă lumină de martie a anului 1996, Damascul, cu acea parte a orașului cu casele cățărându-se, parcă, în povârnirea pietrei, ni se arăta ochiului în toată splendoarea lui. Bătrânul, istoricul Damasc, orașul acela de care se leagă, de-a lungul timpului, atâtea legende, coborând parcă din „O mie și una de nopți", și atâta istorie.
Cei din delegația Parlamentului României ne aflam într-o vizită oficială, la invitația Parlamentului sirian, delegație din care făceau parte domnul Adrian Năstase, pe atunci președintele Camerei Deputaților, doamna Dana Năstase, senatorul Bogdan Marinescu, medic, strănepotul marelui savant Gheorghe Marinescu, și subsemnatul, deputat PUNR.
Ca de obicei, de fiecare dată, fie că plecam în Grecia, în Armenia, în Turcia, în Rusia, în Georgia, mă pregăteam, precum un elev silitor, să-mi reîmprospătez măcar o parte din cunoștințele legate de istoria, cultura, tradițiile țării pe care o vizitam. Mi-am făcut un obicei și mi-l respectam. Știam că Republica Arabă Siriană, stat în Orientul Apropiat, situat între Turcia, Irak, Iordania, Israel, Liban și Marea Mediterană, avea o populație de aproximativ 20 de milioane de locuitori, formată din sirieni (arabi), curzi, armeni, cu limba oficială araba, că-i așezată într-o „îngustă câmpie litorală, partea fertilăși cea mai populată a țării, că-i dominată de culmi muntoase care se continuă în sud cu zona munților Liban și Antiliban (2.616 metri), spre nord pierzându-se în câmpia străbătută de valea Nahr-el-Kebir". Mai știam că are vaste plaiuri calcaroase, până în pustiul dinspre Irak, vegetație mediteraneană, în vestul țării, vegetație de stepă, semideșert și deșert, străbătută de râurile Eufrat - care formează oaze spectaculoase - și Oronte. Punctul cel mai înalt al țării - 2.814 metri - se află pe Muntele Hermon. Țară agrară fiind, Siria are și importante bogății ale subsolului: minereu de fier, cupru, mangan, crom, cărbune, sare, mulți ani încă insuficient exploatate. Produce bumbac și tutun pentru export, cereale, sfeclă de zahăr, are viță-de-vie, pomi fructiferi (caiși, smochini), măslini, ovine, capre, bovine, cai și cămile, industrie textilă, pielărie, încălțăminte, industrie alimentară (zahăr, ulei de măsline), artizanat (mătăsuri, pielărie și marochinărie), întreprinderi metalurgice, chimice și constructoare de mașini, prin care au muncit și mulți români pe vremea aceea, conform unor contracte și înțelegeri reciproce, în orașele Alep și Damasc. Comerț prosper avea Siria cu R.F. Germania, SUA, Marea Britanie, Liban, R.P.Chineză.
Așa am cunoscut eu Siria acelor timpuri, țara, istoria ei, cucerită, succesiv, de faraonii Egiptului, de Asiria, de regatul Noului Babilon, de Persia, de Alexandru Macedon, de romani, transformată în provincie, făcând parte, mai apoi, din Imperiul Bizantin, urmând stăpânirea arabilor, devenită provincie a Califatului arab, fostăși sub cruciați, cucerită de sultanii mameluci ai Egiptului, căzută (în 1516) sub stăpânirea Imperiului Otoman. O îndelungată, zbuciumată istorie! După puternica mișcare țărănească, antiotomană, din anul 1918, Siria a fost ocupată de trupele anglo-franceze, trecută, mai apoi, sub controlul Germaniei și al Italiei (1940). În septembrie 1941, Siria își cucerește independența, în 1943 este adoptată Constituția nouă a țării, din 1961 numindu-se, după separarea de Egipt, Republica Arabă Siria, cu acel partid dominant - Partidul Baas Arab, condus de El Hafez Al- Assad. Sunt doar câteva date din caietul cu însemnările mele de atunci, în acel martie 1996.
Damascul mi s-a arătat, așadar, în toată splendoarea lui, sub lumina primăvăratică a anotimpului reînvierii naturii. Deschid fila istoriei, desprinsă dintr-un dicționar enciclopedic, selectându-mi și notițele din carnetul de însemnări de atunci. Capitala Republicii Arabe Siriene de la poalele munților Antiliban, renumit centru pentru produsele de artizanat (covoare, obiecte din aur și argint, lemn etc.), cu numeroase monumente arhitectonice din secolele VIII-XIII, fosta capitală a Califatului, pașalâc sirian al Imperiului Bizantin, ne întâmpina cu brațele deschise de o lumină primitoare și încântare. Damascul acela din care, în Evul Mediu, ajungeau în Țările Române acele suluri scumpe de mătase, numite „samalegea", „camha" sau „damasc", precum și renumitele săbii de Damasc, concurând cu cele spaniole, de Toledo.
Îmi vine în minte o memorabilă, în toate privințele, întâlnire a delegației noastre parlamentare cu medici, ingineri, constructori, vreo 1.000, din cei peste 5.000, din Damasc, care și-au făcut studiile în România. O sală devenită neîncăpătoare, în care nu era nevoie de niciun translator, întrucât toți vorbeau, unii chiar bine, românește! La un moment dat, Adrian Năstase, aflat în dreapta mea, s-a apropiat, șoptindu-mi, discret, la ureche: „Domnule deputat, fii bun și preia dumneata dialogul cu gazdele noastre! Nu mă simt bine!".
L-am privit. Era galben la față, transpirat, vizibil în dificultate, domnia sa fiind diabetic. După momentul de scurtă uluială, mi-am revenit. Totuși, ce să le spun eu, luat pe neașteptate, acestor intelectuali sirieni, buni cunoscători ai României, ai obiceiurilor, ai culturii noastre? Ia să încerc „să împac, și capra, și varza", îmi zic. Încep cu „Drumul Damascului" al lui Saul din Tars (viitorul Apostol Pavel). I-am văzut încântați căun român le cunoaște, și legende, și istorie, și cultură. Îmi savuram, într-un fel, mica victorie. Sirianului, la fel ca și grecului, și francezului, îi face plăcere, îl încântă chiar, să-i amintești de frumusețea, dar și de tradiția țării lui. E firesc. E omenește. Așa că aduc vorba despre renumitele săbii de Damasc, la concurență cu cele de Toledo, precizând care-i deosebirea între ele, după acele însemne și șerpuiri artistice, măiestrit lăsate, pe lama lor, de iscusiții, neîntrecuții meșteri sirieni. Aplauze. Iar ca să-mi duc gândul de ardelean până la capăt, pentru a avea timp Adrian Năstase să-și revină, îmi mai trece prin minte un amănunt pe care nu vroiam, mai ales în acel context, să-l ratez: minunatele pânze de „damasc", cunoscute pânăși țărăncilor satului meu - Idicelul. Țin minte, în copilărie, la o șezătoare, una dintre femei, lăsându-și fusul torsului la o parte, îi spunea unei neveste mai tinere: „Tu, Mărie, dacă te duci la Reghin, adă-mi și mie trei metări de «damasc»!" Era vorba despre acele „stofe scumpe de bumbac, cu mătase sau lână, cu desene mari, satinate, pe un fond mat, reprezentând flori, peisaje, scene etc., folosite pentru fețe de masă, cuverturi, stofe de mobilă". Chiar dacă femeile, țărăncile noastre, conform tradiției satelor de atunci, produceau totul în casele lor, de la țesăturile pentru cămăși, sumane, cioareci, la ii, catrințe, covoare țărănești, știau, au auzit ele și de „stofa de damasc".
Într-una din zile, ne îndreptăm spre celebra oază Palmyra. Drum lung, vreo 250 de kilometri. Pustiu. În dreapta și în stânga, numai nisip și uscăciune. Doar, din când în când, câte un ciot de arbore uscat, rămas acolo, pe o culme, ca un semn că, odată, a fost viațăși în acea pustietate sinistră. Deodată- oaza răcoroasă, cu palmieri, vegetație luxuriantăși viață! Totul, în preajma unor coloane romane amintind de o altă civilizație, din timpuri demult trecute. La masăni se servește berbec fript în jar, plin cu mirodenii și semințe de... pin.
Mă simt dator și cu două impresii, diametral opuse, prin interesul stârnit și semnificațiile lor. Prima se leagă de bazarul Damascului, o splendoare, considerat, de bunii cunoscători în materie, a fi cel mai frumos și mai bogat din lume, strălucitor, mai ales, prin aurul și podoabele lui. Viața mi-a oferit prilejul să mă poarte pașii și prin bazarul din Istanbul. Parcă nu este precum cel din Damasc! Un amănunt: m-a uimit felul cum se târguia Adrian Năstase cu un șmecher vânzător arab, să cumpere o sabie de Damasc, știut fiind că este și un priceput colecționar de arme.
Cealaltă impresie contrastează dur cu cea din bazar. Gazdele noastre ne-au invitat să vedem ce s-a ales din fostul orășel Quneitra, distrus, în totalitate, de israelieni, cu tancurile, într-unul din conflictele trecute. N-a mai rămas, cum se spune, piatră pe piatră. Bucăți mari de beton, cântărind tone, răscolite de la locurile lor. Un dezastru! În dreapta drumului pe care-l parcurgeam (eram sfătuiți să fim foarte prudenți!), pe granița cu Libanul și Israelul, colaci mari de sârmă ghimpată, de 20 de metri înălțime, mai mari decât casa, despărțeau douățări vecine. Undeva, departe, munții Libanului aveau piscurile acoperite de zăpadă, veghind, parcă, neliniștile, frământările și urmele războiului, cu morțile și dezastrele lui.
Ultima zi a vizitei a fost cea a așteptărilor și a unui program anunțat, dar mereu amânat, al unei întâlniri cu șeful statului de atunci - El Hafez Al-Assad. Ar fi trebuit să fim primiți la ora 14. S-a amânat pentru ora 17. Totul era sub semnul întrebării: oare va mai avea loc vizita anunțată sau nu? La ora 19, elegantele autoturisme „Nissan" ne scot din Damasc. Urcăm un drum cu piatră roșie de-o parte și alta. Pustiu. Peisaj auster. Abia când începem să coborâm spre reședința prezidențială, totul se schimbă. Suntem, parcă, într-o nouă lume. Brazi, verdeață, vegetație luxuriantă până la acea clădire ciudată, un fel de palat-cazemată cu o arhitectură aparte, în stilul tradițional al locului, loc strașnic păzit de cerberii răspunzători de securitatea șefului statului. Suntem invitați în sala de primire. În fața noastră, la masa la care ne aflam, un omuleț subțirel, slăbuț, vizibil bolnav, cu o paloare gălbuie, de lămâie, privindu-ne cu doi ochi iscoditori, vii și curioși. În stânga lui - un tinerel. Era fiul lui, viitorul președinte Bashar Al-Assad, cel care azi conduce o Sirie în plin război civil, în care au pierit, așa se spune, sute de mii de oameni.
Nu aceasta-i Siria, prosperă, minunata podoabă arabă pe care am văzut-o, sub un alt soare în lumea aceasta mereu schimbătoare, în acea lună martie a anului 1996. Siria nu mai este aceea, Hafez Al-Assad s-a dus și el la cele veșnice, chemat de Alah. Nici fostul președinte al Camerei Deputaților, Adrian Năstase, nu mai este, nici el, ce a fost odată, după ce a părăsit închisoarea Jilava, după o condamnare la doi ani.
Pentru mine, vizitatorul român, deputat PUNR pe atunci, Siria rămâne în acel cadru luminos al amintirilor, ca un tărâm fabulos, mustind de istorie, mereu sub învolburarea timpurilor. O țară prosperă atunci, de care, de fiecare dată, îmi aduc, cu nostalgie și plăcere, aminte. Siria de atunci, pe care o port într-o amintire vie, nu cea de azi, într-o lume din ce în ce mai puțin armonioasă, sfâșiată de neliniște și de război nimicitor, cu impact dezastruos asupra unui popor străvechi, ținta unor planuri și diversiuni de culise în ghemul unor interese străine, ale puternicilor clipei și ai lumii de azi! Siria, țara pașnicăși înfloritoare de odinioară, nimerită azi, din păcate, între două pietre de moară nimicitoare!
Întorc filele ultimelor evenimente ale crizei refugiaților sirieni, ale valului de distrugeri care s-au abătut, ca o furtună, asupra Siriei prospere, în urmă cu 20 de ani, și mă cutremur în fața suferinței unor oameni nevinovați, pașnici, căzuți sub sabia fanatismului, a barbariei ISIS. Statul Islamic care a adus dezastrul, suferința, uneori depășind imaginația. Am văzut Palmyra, așa cum ceva mai sus, cu admirația cuvenită, aminteam, oaza aceea liniștită, cu o bogatăși frământată istorie, cândva oraș înfloritor, restaurat de englezi, deschis turismului, Palmyra cea aflată sub patrimoniul UNESCO. Nebunia teroriștilor islamici s-a năpustit, așa cum s-au petrecut lucrurile și în Afganistan, cu ură, asupra acelor monumente ale umanității, a urmelor civilizației acolo lăsate cu milenii în urmă. Nenorociții aceștia din Statul Islamic, în pornirea lor barbară, au distrus Templul închinat lui Baal-Shamin, zeul fenician al cerului. Cei care au comis această barbarie în secolul 21 din mileniul al treilea sunt criminalii care l-au decapitat și pe Khaled Al-Asaad, „expertul-legendă al Palmyrei, curatorul Muzeului celebru, în vârstă de 82 de ani, director, de o jumătate de secol, al serviciului pentru Antichități", „trupul fiindu-i expus, ulterior, la vedere, pe o coloană".
Jihadiștii care au ocupat Palmyra, care au transformat acea zonă a spectacolelor, a culturii, în aer liber, în sângeroase „spectacole" ale crimei, ale unor execuții, credeau că, sub ruinele Palmyrei se găsește aur. Prin faptele lor, prin crimele abominabile, ei, acești barbari ai secolului 21, urmăresc sășteargă urmele memoriei culturale a umanității - cum scria doamna Mariana Cristescu, în cartea „Gustul cenușii", recent lansată. Teroare. Violență. Monstruozitate. Furiei și nebuniei Statului Islamic au mai căzut Ninive, Nimrud, Assur, Hatra, devastate sub acele comandamente religioase ale ISIS. „Califatul" a interzis vizitarea ruinelor Palmyrei, „studierea civilizațiilor preislamice". Teatrul antic, dupăce a devenit tribunal și închisoare, așa cum aminteam, este folosit pentru execuții publice, iar „celebra statuie Leul, aflat la intrarea Muzeului, a fost distrusă". Orori. Prin internet, nenorociții ăștia pun în vânzare obiecte furate din muzee, lor li se dau, ca „pradă de război", aur, bijuterii, bucăți din mormintele distruse, femei. Iar cei care li s-au opus au fost împușcați!
Și iată unde s-a ajuns! În Siria, azi rușii „își arată mușchii". Stăpâni pe Aeroportul Internațional Bassel Al-Assad din Latakia, Rusia a trecut la raidurile aeriene, implicată într-o susținere militară a guvernului Bashar Al-Assad, pregătind o intervenție terestră, cu artilerie și tancuri T-90. Moscova îi umilește pe americani în această criză siriană, mai ales după acele raiduri ale aviației americane din Afganistan, soldate cu morți și răniți civili, despre care prea puțin s-a scris și s-a vorbit. Iar o parte din rebelii sirieni, 70 de absolvenți ai programului american de antrenament și echipare, pregătiți de instructori americani, pentru a lupta împotriva Statului Islamic, dar și a regimului Assad, au întors spatele, dezertând, alăturându-se filialei Al-Qaeda. Se mai adeverește, încă o dată, că acolo unde-și vâră coada mai-marii, puternicii lumii (cum s-a întâmplat și în Vietnam, Coreea, Afganistan, Irak), numai bine nu se sfârșește, ci cu dureri, crime, lacrimi, umilințe, suferințe și jale. Păcat!
(La cerea cititorilor, din cartea de publicistică, în curs de pregătire)
