Alba Iulia se numără printre puţinele localităţi din ţara noastră care au fost predestinate să ocupe un loc de cea mai mare importanţă în istoria poporului român, din îndepărtata preistorie şi până în contemporaneitate. Oraş bimilenar, învăluit în nimbul legendar al unor mari evenimente istorice, Alba Iulia s-a întipărit adânc în mintea şi inima poporului român. El apare, peste veacuri, în conştiinţa fiecărui român ca un simbol al jertfelor şi biruinţelor în lupta pentru eliberare socială, independenţă şi unitate naţională. Această străveche aşezare este o mărturie grăitoare a iscusinţei şi talentului creator al înaintaşilor noştri, care au reuşit să menţină aici un puternic centru de civilizaţie, ce s-a dezvoltat de-a lungul vremurilor. Oraş al gloriei străbunilor, oraş al marilor dureri, Alba Iulia avea să devină prin actul de la 1 Decembrie 1918, după jertfe de secole, altarul realizării marelui ideal al poporului român: unitatea politică.
Iată care sunt cuvintele cu care Ioan Alexandru caracterizează cetatea Marii Uniri, Alba Iulia:
„Fiecare popor are câteva cetăţi sfinte în jurul cărora s-a urzit fiinţa sa naţională, acele locuri hotărâtoare, blândele Ierusalime ale neamurilor ce-mpart lumina păcii şi a bucuriei, a răbdării şi a nădăjduirii de-a lungul vremii fiecărei generaţii. O astfel de cetate sfântă este Alba-Iulia pentru sufletul nostru. Aici am plâns şi suferit cel mai mult şi tot aici am avut parte de cele mai mari bucurii. Cu lacrimi amare, într-o iarnă cumplită, am urmărit îngroziţi roata cu dinţi de oţel zdrobind mădular după mădular preasfintele trupuri ale ţăranilor Horia şi Cloşca. Aici, pe Dealul Furcilor, neamul nostru de iobagi transilvani a fost spânzurat cu capul în jos, de pe această furcă a ispăşirilor sângele scurs din trupurile schingiuite s-a prelins în peştera nopţii pământului de la poala Munţilor Apuseni, în aceşti munţi desvlăguiţi şi ei de sapele şi târnăcoapele căutătorilor de averi ai mileniilor mai multor imperii ce şi-au asudat caii sub oştiri în goană după aurul geţilor nemuritori. Spun poeţii că unde prisoseşte durerea, sporesc şi puterile mântuirii. Alba Iulia este în egală măsură şi cetatea învierii fiinţei noastre naţionale. Pe calul său alb, Mihai Viteazul păşeşte ca un împărat bizantin spre porţile redeschisei Mitropolii ale cărei chei fierbinţi moşii noştri dreptcredincioşi le-au trecut din mână în mână din vremi apostolice. Peste câteva decenii de aici va pleca spre casele tuturor românilor Noul Testament de la Bălgrad în limba noastră. Cu căciula în mâini, aici la Alba Iulia, în 1918, într-o iarnă sfântă, înzăpeziţi ajunşi din toate vetrele Transilvaniei, o sută de mii de ţărani români pecetluiesc cu lacrimile bucuriei, ceasul unirii tuturor românilor sub sceptrul de aur al Luceafărului de ziuă ce priveghează de-a pururi această Horă Patrie strânsă roată, umăr la umăr pentru veci în jurul Carpaţilor". Iată ce frumos spunea Ioan Alexandru în decembrie 1976. Prin cuvinte magistrale redă cărturarul Ioan Alexandru, imaginea simbolului unităţii naţionale a românilor - oraşul Alba Iulia, oraşul în care se împlineşte marele deziderat al poporului român, unitatea statală, pentru care neamul românesc s-a jertfit secole de-a rândul.
Ioan Alexandru se referă la cele mai importante crâmpeie din viaţa oraşului Marii Uniri. Vorbeşte despre jertfa eroilor Horia şi Cloşca, ale căror trupuri au fost sfârtecate fără milă. Ridicarea la luptă a ţărănimii iobage din 1784, reprezintă prima mare mişcare revoluţionară românească cu un pronunţat caracter social şi naţional, marcând criza societăţii feudale, începutul procesului revoluţionar de înlăturare a feudalismului. Această răscoală reprezintă un punct de răscruce în istoria Transilvaniei nu numai prin amintirea neştearsă pe care a lăsat-o în sufletul poporului, păstrată în atâtea cântece închinate celor trei eroi, nu numai prin marele ecou pe care l-a avut în ţările Europei, dar şi prin urmările ei practice imediate. Ioan Alexandru vorbeşte în acest text remarcabil şi despre marele erou şi domnitor Mihai Viteazul, cel care a intrat în cetatea Alba Iuliei, fiind întregitor de ţară. Prima unire politică a tuturor românilor era înfăptuită de Mihai Viteazul. O singură stăpânire şi o singură cârmuire se întindeau acum peste întregul pământ locuit de poporul român. Ioan Alexandru aminteşte şi de literatura teologică veche, făcând referire la Noul Testament de la Bălgrad. Noul Testament a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Trebuie subliniat în mod deosebit faptul că aceasta este prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în româneşte. Apoi, cărturarul Ioan Alexandru vorbeşte despre realizarea celui mai important eveniment din istoria poporului român: realizarea Marii Uniri. Convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a fost întâmpinată în toată Transilvania cu o nemărginită bucurie şi însufleţire. Momente importante au dus pas cu pas către înălţătoarele şi neasemuitele clipe din 1 Decembrie 1918. Prin proclamarea unirii Transilvaniei cu România, s-a încheiat procesul legic al desăvârşirii statului naţional român. Unirea a constituit expresia voinţei libere şi conştiente a maselor largi populare. Unirea românilor într-un singur stat în 1918 a fost pregătită cu secole înainte, pentru că ea însemna o străduinţă firească pentru cei de aceeaşi origine şi limbă, de pe ambele versante ale Carpaţilor, să trăiască pe vecie împreună.
Avem aşadar, în faţa ochilor noştri sufleteşti, un text remarcabil, în care cărturarul Ioan Alexandru se referă la „cetatea suferinţei şi a bucuriei", Alba Iulia, cetatea Marii Uniri, oraşul simbol al unităţii naţionale a poporului român. După ce prezintă cele mai importante crâmpeie din viaţa Alba Iuliei, prezentând totodată şi suferinţa de veacuri a poporului român, Ioan Alexandru se referă, în chip cu totul magistral, la visul împlinit, la visul devenit realitate, unitatea poporului român.
