Privim, adeseori, în vitrine (galantare) şi nu prea înţelegem decât un lucru: că, din lipsa banilor, produsele expuse ne sunt inaccesibile.
După '89, o perioadă, politicienii au ignorat problemele alimentaţiei. Ştim însă că, potrivit studiilor sociologice şi analizelor economice, circa jumătate din bugetul gospodăriei medii româneşti se duce pe mâncare, având o pondere de 2-3 ori mai mare decât media europeană; că hrana poate fi deopotrivă un bun motiv pentru revolte sociale - în decembrie '89 restricţiile de hrană au justificat o bună parte din revolta de atunci.
Faţă, însă, de acea perioadă, ca şi de primii ani după Revoluţie, începând cu 2000-2001, mâncarea a fost şi rămâne unul dintre cele mai importante câştiguri pe care post-comunismul le-a adus în raport cu fostul regim politic. Şi datorită creşterii economice, în unele perioade, s-a înregistrat o abundenţă de produse, care depăşeşte net cererea, dar, mai ales (şi aicea-i hiba!) capacitatea de plată a cetăţenilor. În mod paradoxal, înainte de '89 erau bani, dar lipseau produsele, iar acum sunt produse alimentare (şi nu numai) berechet, dar nu prea sunt bani. Evident, cu excepţiile de rigoare.
Acum, restricţiile la alimente (la alte produse) nu mai vin „de sus" (de la conducerea de partid), pentru aşa-zisa plată a datoriilor externe, cum era înainte de '89, ci ele se referă la preţuri şi venituri. Adică, preţurile sunt, de regulă, mari, iar veniturile, mici! Nu vom mânca cu toţii, desigur, somon afumat norvegian pentru că nu ne permitem să-l plătim, dar simplul fapt că el există în galantare (în unele, evident), te face mai… relaxat, deşi, fără bani, rămâi… nemâncat! C-aşa-i capitalismul (ca şi socialismul), pentru unii mumă, pentru alţii… ciumă. Cu produsele existente acum, primii (cei cu doldora de bani) se satură de-a binelea, iar ceilalţi (marea majoritate), doar privindu-le şi… relaxându-se! A naibii… relaxare. Când… bate vântu' prin buzunare!
