Poporul român - născut creştin

Distribuie pe:

Noua învăţătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învăţături, potrivit poruncii date de Mântuitorul însuşi înainte de Înălţarea Sa la cer (Matei 28,19).

Potrivit unei tradiţii consemnate de Sfântul Ipolit, Sfântul Apostol Andrei <<a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor>>. Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, cum ar fi călugărul Epifanie, Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, istoricul bizantin Nichifor Calist. În sprijinul evanghelizării Daciei de către Sfântul Apostol Andrei vin şi unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca şi unele toponimice (peştera Sfântul Andrei, pârâiaşul Sfântul Andrei). El bine-nţeles că a aşezat episcopi şi în cetăţile de pe ţărmurile Pontului Euxin, în speţă la Tomis. Deci o parte din teritoriul patriei noastre a fost evanghe-lizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Cu alte cuvinte creştinismul românesc este de origine apostolică.

După cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană, a avut loc o colonizare organizată a ei, prin aducerea de elemente romanizate, care vorbeau limba latină. Fără îndoială că între aceşti colonişti au fost şi creştini, mai ales că unii din ei erau aduşi din Asia Mică şi Siria unde creştinismul fusese propovăduit chiar de către unii din Sfinţii Apostoli.

În Dacia au fost aduse şi numeroase unităţi militare pentru apărarea noii provincii: Legiunea XIII Gemina, la Apulum şi Legiunea V Macedonica, la Potaissa, precum şi numeroase trupe auxiliare. Printre aceşti soldaţi desigur au fost şi unii creştini. Avem mai multe mărturii că în armata romană existau şi creştini. Amintim doar că Faptele Apostolilor relatează că primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu. Este foarte probabil ca între sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat să fi fost şi unii creştini, care au împărtăşit apoi noua învăţătură şi altor fraţi ai lor. De asemenea, între negustorii care vindeau sau cumpărau mărfuri în părţile noastre, au fost şi unii creştini, care au făcut cunoscută învăţătura creştină şi localnicilor şi de asemenea şi printre captivii aduşi de goţi în Dacia au fost numeroşi creştini care au propovăduit această credinţă şi oamenilor de pe aceste teritorii.

Astfel avem suficiente argumente să spunem că învăţătura creştină a putut fi cunoscută în Dacia încă din secolele II-III, iar în Dobrogea de azi, din a doua jumătate a secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creştini - inclusiv preoţi- care au sădit-o în sufletele semenilor nu numai prin puterea cuvântului, ci mai ales prin exemplul vieţii lor şi uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea.

Putem afirma astfel cu toată claritatea că strămoşii noştri n-au primit creştinismul oficial, aşa cum îl vor primi mai târziu popoarele slave înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecinţă firească a comunităţii lor de limbă şi de civilizaţie romanică. Cu alte cuvinte, pe scurt, poporul român s-a născut creştin. Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian. În concluzie, putem spune că toate cele prezentate mai sus ar fi foarte bine dacă s-ar reflecta în activităţile societăţii româneşti de azi. 

Lasă un comentariu