Să ne aducem aminte…

Ce a zis Papa Ioan Paul al II-lea când a fost în Bucureşti, în mai 1999 ? „…Fiţi asiguraţi că România, pe care tradiţia (?) o numeşte cu frumosul ei titlu „Grădina Maicii Domnului" este în inima Episcopatului Romei, care se roagă în fiecare zi pentru iubitul popor român". După mai bine de 16 ani constatăm că ori rugile lui n-au ajuns unde trebuie, ori a uitat să se roage, fiindcă „Grădina" e tot mai în paragină, tot mai îmburuienată şi necultivată, iar pricepuţii ei grădinari români au plecat cu milioanele în lumea largă, primenind grădinile altor popoare, inclusiv cele ale Romei italiene şi ale Vaticanului Pontif!

Şi cu toate acestea, un confrate în ale gazetăriei mi-a dat să citesc următoarele gânduri ale sale:

„N-aş putea supravieţui în altă ţară decât aceasta în care m-am născut, am crescut, am învăţat şi am îmbătrânit. Unii au numit-o «Grădina Maicii Domnului» şi, poate, aşa ar fi fost dacă n-ar fi locuită de atâţia inşi de joasă speţă. Au trecut peste acest pământ prea multe hoarde migratoare, care, fiecare în felul ei, a lăsat măcar o urmă: talpa piciorului, copita calului, roata carului şi, mai ales, năravul, pentru că să nu vă imaginaţi că nu s-au dedulcit şi la muierile autohtone mereu fără apărare".

Ei, ce ziceţi, are sau nu dreptate prietenul meu, gazetarul?! Din păcate, realitatea tristă, de zi cu zi, îi confirmă spusele! Şi n-are cum să fie altfel din moment ce de la „străini" am împrumutat, total şi definitiv, doar proastele năravuri; când unii dintre urmaşii urmaşilor acelor străini continuă să viseze cai verzi pe pereţi, mereu punând piedică la roţile căruţei bietului român. Iar acei zişi „străini", intenţionat şi răuvoitor, uită că acea căruţă este şi căruţa lor. Că, de înaintează pe drumul drept şi bun, nu-i cale s-o întoarcă nimeni din drum! Şi ne va fi mult mai bine la toţi!

Notă: De câteva zile Sibiul este gazda unei noi ediţii a Festivalului Internaţional ASTRA Film, deschiderea festivă găzduind-o Sala „Thalia", printr-un spectacol susţinut de o trupă tânără de actori de la cele două secţii ale Teatrului Naţional din Târgu-Mureş: „Liviu Rebreanu" şi „Tompa Mikloş". Lăudabilă iniţiativă de a prezenta, în ambele limbi, într-un colaj de dialoguri dramatice, realitatea convieţuirii interetnice din acel oraş transilvan, „umbrit" de imaginea conflictului interetnic din 20 martie 1990. Dialogurile şi monologurile (uneori prea isterice şi stridente) au fost presărate, pe alocuri, şi cu câteva replici rostite în ţigăneşte şi în limba germană, protagoniştii spectacolului (de împreună, români şi maghiari) prezentându-se pe scenă cu numele lor real şi cu locul lor de naştere. Respectiv: mureşeni, covăsneni, moldoveni, regăţeni. Noroc cu traducerea sumară, vizibilă pe un mare ecran, situat în spatele actorilor: din maghiară în română şi engleză; din română doar în engleză. Una cu alta a fost o fotografie sonoră şi dramatică reuşită şi aproape reală a imaginii actuale a Târgu-Mureşului multietnic, social şi cultural. Doi soţi spectatori, vecini cu mine în sală (fără să ştim unii de alţii cine suntem şi ce limbă vorbim), spuneau la sfârşit: „Până la urmă totul a rămas în coadă de peşte! În spectacol, într-un anumit fel, cam toată lumea a avut dreptate. Şi cu toate că pietonii, elevii şi studenţii români târgumureşeni sunt cu ceva mai numeroşi, pe stradă, în magazine, în restaurante, în hoteluri şi pensiuni domină limba maghiară. Iar într-o mare parte a judeţelor Harghita şi Covasna, şi parţial în Mureş, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi Bihor, îţi este teamă să vorbeşti româneşte!" Astfel, lesne mi-am dat seama că erau cunoscători ai convieţuirii interetnice româno-maghiare nefireşti, mai ales din partea de Nord a Ardealului cedat!

 

Lasă un comentariu