Doar un singur exemplu: La cele 17 milioane de locuitori ai săi, Olanda are 100.000 de suferinzi de diferitele forme ale maladiei Alzheimer, din care numai 152 dintre ei încap, confortabil, în cele 23 de căsuţe-vile ale unui pitoresc şi elegant cătun cu castele medievale părăsite. Cu precizarea că locatarii lor provin din rândul celor mai înstărite familii de olandezi, cheltuielile lunare, doar pentru un singur pacient, ridicându-se la 5.000 de euro. Ca urmare, condiţiile de cazare, de agrement şi de tratament medical sunt pe măsura enormei sume de bani!
Dar la ce bun, toate astea, de vreme ce bolnavul grav de Alzheimer nu numai că uită cum îl cheamă şi unde se află şi de ce, dar nu poate aprecia nici bunătatea şi nici gustul mâncărurilor. Şi nici confortul odihnitor al patului! Iar dacă, cumva, nu uită că trebuie să mergă la WC, uită, în schimb, să-şi dea pantalonii jos! Iar, în vreme ce pe el nu-l deranjează cu absolut nimic debilitatea fizică şi demenţa sa mentală, pentru cei apropiaţi lui, ca şi pentru ocrotitorii săi, este un adevărat calvar al deznădejdii! Şi culmea culmilor: Cei sănătoşi şi cu bani mulţi, care vin la ei în vizită să-i mai vadă şi deplânge, refuză cu stoicism să creadă că s-ar putea să ajungă şi ei în acea ultimă fază a vieţii lucide şi îndestulătoare, cu sicrie şi cavouri de veci nefireşti de luxoase şi de costisitoare!
În concluzie: Decât aşa trai, mai bine lipsă. Să fi sărac şi sănătos, vesel şi optimist. Chiar şi cu riscul asumat de a căra în spate, toată viaţa, greaua şi, uneori, plăcuta povară a grijei zilei de ieri!
P.S. Aşa că aviz amatorilor nesătui de furtişaguri, de înşelăciuni, de averi şi de agoniseli cu nemiluita pe Pământ!
